Enola Day – Despre cei care se caută în pantaloni atunci când vine vorba de cultură

    de Lajos Notaros | 25 februarie 2021, 8:08 AM | Opinii | Recomandările editorilor

    1

    De o vreme este la mare modă liberalul din Oradea numit Bolojan.

    Oradea este dat ca exemplu, Bolojan prezentat ca omul momentului, un administrator destoinic, dedicat trup și suflet comunității care l-a ales.

    Inițial ca primar, mai nou ca președinte de Consiliu Județean.

    Numai că de o vreme încoace, mai precis de la venirea sa în fruntea județului Bihor în urma alegerilor din toamna trecută, imaginea începe să se fisureze, vin vești neliniștitoare dinspre Bihor.

    Prima a fost „reorganizarea ” revistei Familia, desființarea autonomiei sale instituționale, subordonarea redacției care conducea revista în care s-a născut Eminescu – nimic exagerat aici, Iosif Vulcan, întemeietorul Familiei l-a debutat pe Eminovici, sfătuindu-l să-și aleagă un nume cu o sonoritate mai românească – Bibliotecii Județene. Au urmat și altele, toate îndreptate împotriva unor instituții de cultură, cele două teatre în primul rând, sfătuite să treacă la o structură și funcționare mai eficiente.

    Când politicienii ajung să ceară eficientizarea actului cultural răul este deja făcut. Toate regimurile absolutiste și totalitare au început cu reglementarea culturii – prin excelență un domeniu al libertății creatoare -, sfârșind apoi prin „eficientizarea” întregii societăți. Vezi cozile foarte eficiente de la sfârșitul dictaturii ceaușiste.

    Am început cu Oradea, ajung imediat, după un scurt ocol, și la Arad.

    Ocolul ne duce în aerul rarefiat și inaccesibil oricui al culturii și al actului creativ. Pentru cei care se lovesc de acest cuvânt doar pe ecranele telefoanelor lor mobile, e bine să precizăm că actul cultural ține de doi factori esențiali. Începem cu talentul.

    Aici nu ai ce face, e din ceruri, politicianul nu-l poate eficientiza. Ceea ce poate el face e mult mai simplu: să nu îl recunoască și să promoveze în loc de talente, impostori. Continuăm cu libertatea de creație.

    Ei, aici e aici. Probabil l-au folosit mai mulți – se vorbește aici de Goebbels, Göring și Himmler – însă citatul original este dintr-o piesă obscură din 1934 prezentată în onoarea lui Hitler. În această piesă spune eroul principal, un simbol al patriotismului nazist german: „Wenn ich Kultur höre… entsichere ich meinen Browning”, tradus exact: când aud de cultură…îmi desfac piedica de la Browning. Browning-ul fiind o armă, americană de altfel.

    Cert este că politicienii, din cele mai vechi timpuri, pot fi împărțiți în două categorii mari: cei care înțeleg și consumă actul cultural, aflați mereu în minoritate și cei majoritari, cei care se scotocesc după Browningul din dotare atunci când cineva le pomenește de cultură.

    E un paradox aici. Mare de tot. Fără să intrăm în amănunte, tot ce face de milenii societatea umană se concretizează în cultură. Ceea ce rămâne este cultura, indiferent dacă ia forma unor clădiri sau creații sculpturale și picturale, muzică sau texte scrise, eventual jucate pe scenă sau, mai nou, pe ecranele de tot felul.

    Nimic altceva. Timpul este neiertător, trec oamenii, trece și amintirea lor, ceea ce rămâne este obiectul de cultură, sau de cult cum era chiar la începutul începuturilor.

    Un politician care în secolul XXI într-o democrație își permite să înceapă eficientizarea tocmai în domeniul la care se pricepe cel mai puțin este de fapt o amenințare la adresa celor care l-au ales. Indiferent dacă aceștia realizează sau nu asta.

    Ajungem așadar, după acest ocol cam arid, și la Arad.

    Iar de aici trebuie să-l înștiințăm pe liberalul Bolojan că e în urmă cu liberalismul. În timp ce Domnia sa a fost ocupat cu renovarea centrului orașului păstorit ca primar, la Arad s-a realizat aproape tot din cele la care năzuiește el ca președintele CJ Bihor. Și ca liberal, desigur.

    La Arad cultura a fost eficientizată, colectivizată – actul creativ este prin excelență individual – de mult. Totul merge ca pe roate chiar dacă niște consilieri mai noi, naivi și neinstruiți, nu înțeleg de ce e bine ca în CAP-ul cultural arădean brigadierii de la teatru sau Filarmonică să nu dea socoteală publicului, ci șefului politic.

    La Arad cultura nu mai există în instituții decât în urme, ea, cultura, adică, refugiindu-se în intimitatea căminului. Instituțiile au fost politizate perfect, sunt conduse de politruci, nu de oameni de cultură, indiferent dacă vorbim de teatru, Filarmonică sau Bibliotecă Județeană. De fapt, colectiva culturală arădeană este controlată de cei doi poli care împart bani, așa numitele centre culturale ale municipiului și județului.

    Originalitatea – un semn al talentului – este interzisă în aceste robinete de bani, personalitatea deranjează, inițiativa poate veni doar de sus.

    Deci, Domnule Bolojan, veniți și luați lecții dacă vreți să nu mai fiți deranjați de tot felul de indivizi ciudați care au idei, dar nu au bani. De artiști, adică, niște ființe cam ciudate, orice politician adevărat știe asta din cele mai vechi timpuri. Tocmai de aia nu stă de vorbă cu ei cât timp sunt în viață. După aia altă mâncare de pește. Poți să le faci statui și alte cele, banul iese, chiar dacă nu prea mult.

    Apropo, întreb acum și aici, făcând abstracție de bătaia de joc din fața blocului Libelula, a analizat cineva materialul care se înnegrește din ce în ce mai urât pe Arcul de Triumf al prostiei din parcul Reconcilierii? Nu de alta, dar e realizat de același mare artist iubit de politicieni care a folosit alamă în loc de bronz la vestitele sale creații din București  păgubind bugetul cu aproape cinci milioane de euro.

    Iar în încheiere să știți că mai există cultură în Arad.

    Nu știu dacă este o bucurie sau mai degrabă o veste tristă pentru Dumneavoastră: tocmai am vizionat un documentar de nivel mondial despre zborul lui Vlaicu din Arad, realizat de un arădean.

    Și da, închei cu vestea tristă pentru oamenii de cultură de pretutindeni, deci și arădeni: a murit la 101 de ani Lawrence Ferlinghetti, poetul din San Francisco, fondatorul librăriei City Lights, un punct de referință a generației literare beat în frunte cu Kerouac, Ginsberg, dar și Bob Dylan.

    Librăria există însă, este declarat loc de interes național în SUA și mulți se duc la Frisco doar să treacă pe acolo.

    Apropo de cultură…

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Rareori am privilegiul de a citi articole atât de inteligent scrise, atât de profunde și de valoroase. Împărtășesc fiecare enunt, fiecare cuvânt… exprimate aici. Tristețea este că cei care ar trebui să citească și să înțeleagă sunt opaci. Și chiar dacă nu stau ‘cu mâna pe pistol’, sunt copii fidele ale prostului gust și ale nesimțirii agresive. Multumesc, domnule Notaros!

      +3 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    3 + 7 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.