Ce să fac, n-am ce face, aștept finala de duminică. Mă rog, mă voi uita și la meciul pentru locul trei, chiar dacă în fotbal nimeni nu reține argintul și bronzul, ci doar campioana.

E și firesc, nu suntem la atletism sau la patinaj artistic, în fotbal contează doar învingătorul. E ca în viață, ceea ce explică popularitatea sa planetară: cei învinși nu contează, sunt acolo la grămadă, ca pradă de război, există un singur învingător, campioana, adică, și asta numai ca să nu îl confundăm cu regele.

Nu mă mai uit totuși ca pe vremuri, vârsta, asta este, mai are și avantaje, entuziasmul scade iar privirea se limpezește. Începi să vezi lucrurile altfel, mai așa, de la capăt, de acolo de unde ele chiar își arată locul și valoarea în viața omului.
Știu, firesc, că sportul și cu atât mai mult fotbalul a avut de la început o dimensiune politică, de propagandă, ca să fiu mai exact. De la început a fost un vehicul al celor puternici de a prosti lumea, de a-i convinge pe oameni că totul este pentru ei, iar prin sport oricine poate participa la construirea unei lumi noi, mai bune, mai pentru toți.

Acest democratism implicit în sporturile de performanță a primit prin Leo Messi o întruchipare plenară mai nou. Păi să ne gândim: ce era sau putea ieși din Leo fără fotbal? Un băiețaș acolo, mititel, chiar cu o anumită problemă de creștere în copilărie, nu neapărat frumos, nici foarte deștept, poate nițel chiar limitat. Fără fotbal, mai mult ca sigur, s-ar fi pierdut în lumea necunoscută și chiar stranie a unei Argentine cunoscute mai mult pentru tangou, trăind o viață modestă, necunoscut de nimeni și neremarcat nici măcar de polițistul din intersecție. Dar, Leo, cu tot handicapul din tinerețe s-a dovedit un adevărat jongleur cu balonul rotund, a ajuns la Barcelona, iar de acolo știm cu toții povestea.

Dar fotbalul nu mai este demult un joc, o joacă pentru copii și maturi.

Dacă tehnologia electronică modernă a reușit ceva, un lucru în mod sigur: a desființat ideea de joacă.
A început cu televiziunea, mediul în care divertismentul – jocul este înainte de toate modul în care copilul învață lumea, iar la maturizare devine divertismentul care îi ușurează traiul în această lume – a devenit un fenomen planetar, o afacere dintre cele mai mari și mai bănoase.

Sportul – și fotbalul, în mod special – a fost și până atunci un element al propagandei naționaliste. Toți dictatorii susțin sportul, ajunge să vă gândiți la Daciada lui Ceaușescu sau la Steaua, singura echipă românească câștigătoare de un titlu european. Însă prin televiziune, iar mai nou prin tehnologia digitală, sportul și în mod special fotbalul au devenit afaceri de miliarde.

Nu este nicio surpriză că bogătanii arabi se implică în fotbal – cu atletismul n-au treabă, normal, acolo nu sunt bani -, în fond reușesc dintr-o lovitură să își transforme banii câștigați din exploatarea țițeiului în imagine. Marcați de refuzul lumii nearabe de a accepta obiceiurile lor seculare aduse în lumea digitală, fac ce pot și ei: având în vedere impactul fără pereche în lumea show-businessului, cumpără fotbal și vând imagine.

Cu alte cuvinte se fac că plouă, că nu e cum se crede și se spune, că, iată, până și fotbalul este iubit și practicat la ei. Și ce-i dacă femeile de acolo trăiesc ca pe vremea lui Mahomed, drepturile omului fiind interpretate nițel mai altfel? Ia să trecem noi peste asta și să jucăm fotbal în stadioanele construite din două mișcări și mii de victime, în fond important este cine, cât și când te plătește.
Ia să trecem peste faptul că în acest mediu fotbalul își pierde orice urmă de joacă, fanii nu mai cântă, ci huiduiesc, în fond, politica rămâne, iar arabii n-au cum să iubească o echipă nearabă.

Dacă e ceva care pe mine, simplu spectator la TV, mă indispune la acest mondial cu puțin fotbal și multă propagandă, este modul în care spectatorii echipelor arabe și africane prezenți în tribune își ”încurajează” favoriții: huiduind și fluierând în continuu și fără oprire echipa adversă. Mai ales dacă nu este arabă sau africană. Sau cum spunea un jurnalist britanic: chiar dacă stai cu spatele la ecran, știi când este mingea la adversarii arabilor. Prin asta contrazic regula tradițională a sportivității, a vestitului fair-play englezesc, arătând clar astfel că nu mai este vorba de un joc, de sport, ci de politică și afaceri.

Așa că, asta este, la ora când scriu aceste rânduri, înaintea semifinalei Franța-Maroc, este încă posibil ca după 1950 să avem o finală în care nu joacă vreo echipă europeană. Atunci, în 50, Europa era devastată de război, acum în 2022 tot așa, plus afacerile din spate. Chiar dacă în toate echipele joacă fotbaliști care au învățat fotbalul în Europa și câștigă bani colosali jucând în marile campionate europene.
Printre ei Messi, deja în finală, un simbol al fotbalului zilelor noastre.

Spun asta pentru că da, câștigă și el enorm pentru un om al cărui singur talent este dexteritatea de a da în minge și a transforma inteligența în mișcare, dar este cam singurul care ne și arată ce înseamnă fotbalul înainte de toate și în ultimul rând, înainte să se transforme în afacere și politică: plăcerea gratuită a jocului.