Dacă nu ești în mod deosebit avid după senzații „fucked up”, iar filmele psihologice cu tentă cvasi-horror îți provoacă o repulsie de nedescris, probabil că „Beau is Afraid” (intitulat în română „Toate fricile lui Beau”) nu e pentru tine. Dar dacă imaginația ți-e incitată aproape compulsiv de filme precum „Eraserhead” (David Lynch, 1977), „Fight Club” (David Fincher, 1999), „Naked Lunch” (David Cronenberg, 1991) sau „mother!” (Darren Aronofsky, 2017), este imposibil să nu te captiveze noul film al lui Ari Aster, în care prestația lui Joaquin Phoenix este, pe puțin spus, la superlativ.

„Beau is Afraid” este un vortex paranoic exasperant și inepuizabil de absurd, de o fantezie falnică și de o visceralitate atroce, dar în același timp, este o comedie neagră de tip „Get Out!” (Jordan Peele, 2017) — tradus în română, foarte neinspirat, „Fugi!” —, aici, în schimb, tocmai evadarea, fuga din derutanta lume claustrofobă este cea mai înspăimântătoare tentativă.

Putem uita de remarcabil-tulburatul „Joker”, pentru care a încasat prima statuetă Oscar, Joaquin Phoenix s-a autodepășit în această odisee nevrotică în asemenea hal, încât e greu de priceput cum a reușit ca în următorul său film, „Napoleon”, să săvârșească un joc actoricesc… dacă nu neapărat lamentabil, în orice caz mediocru.

Cu o inocență de-a dreptul patetică în priviri, o voce de căprioară terifiată și un aspect de adult bolnăvicios de infantil, este limpede din start că personajul principal, Beau Wasserman, are probleme la mansardă. Din conversația scurtă cu psihologul reiese și sursa angoaselor sale, o traumă suprimată, încasată în copilărie, și evidentele „mommy issues” – inclusiv Complexul Oedip – au sucit cât se poate de serios mintea săracului Beau. Diagnosticul ar fi anxietate extremă, depresie și tulburare de stres posttraumatic (PTSD).

Filmul durează 3 ore (!), dar intriga este declanșată după doar câteva minute: psihologul comite o greșeală capitală, îi prescrie lui Beau un medicament experimental (și fictiv, se numește Zypnotycril) cu efecte secundare debilitante în cazul în care nu se administrează cu apă. Ceea ce, firește, se întâmplă și, drept urmare, viața și așa jalnică a lui Beau ia o turnură necruțătoare.

Foto: © Leonine / A24 / faispasgenre.com

Cu tot coșmarul dezlănțuit cu o vervă satanică, cu eliberarea demonilor insipizi care s-au cuibărit în negura subconștientului, care vin și revin necontenit, ca niște scârboase păsări Phoenix ce se hrănesc cu atacuri de panică, filmul reușește să instaureze o teroare succesivă și un mediu schizofrenic în care logica și coerența realității sunt zdrobite cu frenezia unei hahalere cu glume macabre în program, dar pe de altă parte, regizorul Ari Aster se concentrează constant și să destindă atmosfera, obligându-ne nu doar să-l compătimim pe Beau cel bătut de soartă, ci și să râdem la modul cel mai sadic de necazul omului chinuit de propria-i minte. Forțând nota ilară, dar totodată sugerând și o traumă incestuoasă, personajul principal este pus și în jenanta (dar pentru el terifianta) ipostază de a halucina un grotesc și ridicol monstru-penis.

Cu aceste „avertizări” repetate aproape la nesfârșit, nu se poate spune că finalul filmului ar fi categoric imprevizibil, chiar dacă există o ultimă răsturnare de situație (plot twist – pentru ne-neaoşişti), doar că voiajul abuziv-psihotic, respectiv calea bătătorită de Beau întru mântuire este principala forță motrică a firului narativ: vehemența cu care personajul este aruncat dintr-un cadru în altul și dintr-un loc în altul, maratonul suprarealist-picaresc ce întinde intenționat nervii privitorului, bazându-se pe frica universală de pierdere a liberului arbitru.

Foto: A24 / Variety

Este abia al treilea lungmetraj din cariera tânărului regizor Ari Aster, după filmele de horror păgân-demente „Hereditary” și „Midsommar”, dar cu care își consolidează deja stilul inconfundabil, oricâte exemple similare din lumea cinematografică am aduce în discuție pentru comparație. De fapt, Ari Aster se inspiră din propria filmografie, în primul rând din scurtmetrajul „Beau” (2011), dar și din scurtmetrajele „Munchausen” (2013) și „C’est la Vie” (2016).

Este cât se poate de clar că Ari Aster are o fixație feroce pentru traume, pentru explorarea limitelor disperării și pentru căile întunecate ale alienării, este destul de evident și faptul că aceste vulnerabilități oripilante îl și distrează la culme, dar ceea ce contează și, în definitiv, ceea ce îi fascinează inclusiv pe cei care nu digeră în mod deosebit psiho-maglavaisurile de acest gen, este ambiția de neistovit și dexteritatea regizorului cu care dă formă himerelor sale cinematografice.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă