Nu pot spune că sunt un mare fan Ridley Scott, trebuie să precizez din capul locului, dar nu am cum să neg excepționalitatea filmelor „Blade Runner” și „Alien”. Totuși, m-a dezamăgit ca regizor de filme SF mai întâi cu „Prometheus”, apoi cu recentul serial HBO „Raised by Wolves” (deși au început extrem de bine), în timp ce „The Martian”, cu care s-a scos de sub naftalină după o lungă pauză și la Premiile Oscar, mi s-a părut doar OK, cu nimic ieșit din comun. Trecând și peste „Gladiator”, la fel de doar OK și cu nimic ieșit din comun, mi se pare că Ridley Scott are și a avut mereu o viziune prea romantică asupra evenimentelor istorice, începând cu „The Duellist” – cu o imagine cinematografică captivantă, dar cu personaje eroic-nătânge – și „Kingdom of Heaven”, până la recentul și destul de reușitul „The Last Duel”, chiar și cu inspirația clară din „Rashômon”-ul lui Kurosawa. Dincolo de aceste aprecieri personale însă, cu un titlu precum „Napoleon”, părea că-și va încorona suita de filme istorice și își va pecetlui definitiv abonamentul la Oscaruri. Părea.

Ridley Scott a anunțat filmul „Napoleon” imediat după lansarea filmului „The Last Duel”, în octombrie 2020, însă pandemia Covid a amânat proiectul. Filmările au început în februarie 2022, întâmplător, tocmai când Rusia lui Putin a invadat Ucraina, luna în care Europa a fost șocată și zguduită de reaprinderea machiavelică a imperialismului, pe care-l consideram defunct și de neconceput în secolul XXI. Momentul ales pentru un nou Napoleon (pe marele ecran, nu altfel) a fost așadar complet nepotrivit și n-a ajutat nici măcar cosmetizarea produsului într-un mesaj antirăzboi.

Filmele bazate pe fapte și personaje istorice au fost și rămân problematice când alterează realitatea cunoscută, cât de cât documentată și învățată ca atare, chiar dacă Ridley Scott are dreptate când se apără spunând că un film artistic nu este un documentar sau o lecție de istorie.

Problema în sine nu este legată propriu-zis de neacuratețea istorică, micile scăpări, modificări neesențiale sau improvizații fiind, la urma urmei, firești și neglijabile, ci este legată de transfigurarea personajului principal. N-ar avea o relevanță nici ofuscarea publicului francez contemporan, dacă decizia artistică de a prezenta un Napoleon mai moale și mai obosit din oficiu ar avea măcar o bază psihologică, dar acest aspect scârțâie zgomotos prin tot scheletul și rărunchiul filmului.

„Aș vrea să fiu propria mea posteritate, să fiu martor la ceea ce un poet ar gândi, ar simți și ar spune în locul meu” – este un citat de Napoleon ce a fost folosit la începutul peliculei, însă nu în cea recentă, a lui Ridley Scott, ci în filmul mut din 1927, „Napoléon”, intitulat și „Napoléon vu par Abel Gance”, adică „Napoleon în viziunea lui Abel Gance (regizorul)”, considerat de critici până și în ziua de azi una dintre cele mai grandioase capodopere și cea mai bună descriere cinematografică a împăratului francez. Văzând varianta restaurată superb în anul 2000 de British Film Institute, nu pot decât să subscriu, chiar dacă a trebuit să închid un ochi la emfazele patriotice, forțate până la leșin, și nu am putut să nu adorm, literalmente și în reptate rânduri, din cauza scenelor inutil de lungite.

„Napoléon” (1927) în regia lui Abel Gance. Foto: captură YouTube

Comparația cu acel film cu adevărat epic (durează aproape 6 ore!) este deosebit de relevantă pentru că, în filmul lui Abel Gance din 1927, trăsăturile psihologice ale lui Napoleon Bonaparte sunt ilustrate și nuanțate încă din fragedă pruncie. Disciplina fermă a mamei sale a modelat un copil agitat (mai târziu în viață, Napoleon a spus că „viitorul destin al copilului este întotdeauna opera mamei”), ca să nu mai vorbim de frustrarea indusă de colegii săi de școală, care-l hărțuiau constant pentru statura sa mică și ciudatul său accent corsican – detalii cruciale, care cu siguranță au contribuit la dezvoltarea vivacității, a spiritului rebel și a încăpățânării lui de a demonstra, de a-și dovedi superioritatea, de a-și răvăși și de a-și desăvârși râvna în ceva cu adevărat măreț și memorabil.

Pesemne, Ridley Scott și actorul Joaquin Phoenix nu au înțeles defel mecanismul și importanța acestor stimulente psihologice, izbutind să plăsmuiască doar un bufon plictisit care se străduiește permanent să-și sugrume hohotele de Joker, îmbrăcat în hainele lui Napoleon. Trecând fugitiv și vag peste aluzii la „mommy issues”, filmul lui Ridley Scott apasă orbește pedala romanțării poveștii, scoțând la înaintare iubirea cu năbădăi față de Joséphine de Beauharnais (jucată agreabil de Vanessa Kirby) și socotind-o drept rădăcina și combustibilul principal pentru pasiunea și gloria cuceririlor în numele Franței.

Foto: captură YouTube (Official Trailer #2 / Sony Pictures Entertainment)

Napoleonul jucat de Joaquin Phoenix este mai mult decât neconvingător în aspirațiile sale, pare a fi doar un om potrivit la locul potrivit și, cu mici excepții de tactici militare briliante, pare mai degrabă un om norocos decât unul devotat. Rarele replici îngâmfate despre destin și locul său în istorie sunt spuse cu jumătate de gură, de parcă nici cel care le-a rostit, Napoleonul jucat de Joaquin Phoenix, nu le credea cu adevărat.

O altă gafă a filmului, oarecum derutantă și pentru linia narativă, este faptul că actorul Joaquin Phoenix trece prin 28 ani ai lui Napoleon fără vreo schimbare fizică semnificativă, arătând de 49 ani și la prima bătălie importantă, asediul Toulonului, deși Napoleon avea atunci, în realitate, 24 de ani. Gândindu-mă, în schimb, la eșecul numit „The Irishman” al lui Scorsese, poate este mai bine că Ridley Scott nu a apelat la tehnici de „întinerire” prin CGI sau Deepfake.

Filmul este salvat, practic, doar prin luptă crâncenă. Singura parte în care filmul excelează cu adevărat este scenografia, cu accent deosebit pe meticulozitatea cu care sunt redate și filmate câmpurile de luptă și bătăliile. Însă, și aici, brutalitatea spectacolului vizual își pierde autenticitatea după o reflecție ulterioară. Armata Franței este privită exclusiv din perspectiva unui tactician militar, vedem în mare parte doar carne de tun, nu oameni care suferă, vedem moarte subită, eventual sufocată în apă sub stratul gros de gheață, singurele strigăte în chinuri care ies în evidență fiind cele ale cailor măcelăriți de arme. Nu se simte cu adevărat nici teroarea, nici frenezia războiului, se aude doar tumultul colectiv al batalioanelor, vuietul și impactul distrugător al tunurilor și încleștarea săbiilor. Ca pe o tablă de șah cu efecte sonore. Aproape că asistăm la o captivantă frumusețe cinematografică a războiului.

Foto: Aidan Monaghan / AppleTV+

Această perspectivă cu sânge rece este însă, am impresia, deliberată. Spre finalul filmului devine din ce în ce mai clar că Ridley Scott a vrut să sublinieze inutilitatea și prostia războaielor, în ultimele cadre fiind prezentată tocmai o listă statistică cu numărul decedaților în bătălii, trăgând linie cu un număr total de 3 milioane de soldați decedați, sacrificați în „cruciadele” lui Napoleon.

Regizorul a dezvăluit că o versiune „Director’s cut” – de patru ore! – a filmului va fi disponibilă ulterior pe AppleTV+, dar rămâne întrebarea dacă scenele tăiate din varianta de cinema plusează pe dezvoltarea personalității lui Napoleon, ori pe scenele de luptă.

Mesajul antirăzboi al filmului este, în definitiv, lăudabil și este chiar calea optimă pe care putea să pășească regizorul, mai ales în aceste vremuri tulburate de războaie la porțile Europei, este regretabil doar că Ridley Scott și Joaquin Phoenix (totodată coproducător al filmului) au făcut acest lucru prin aruncarea în derizoriu a unui personaj care putea fi mult mai complex.

Cu alte cuvinte, Ridley Scott a întors benevol tunurile spre Napoleon, nu e de mirare, deci, că și-a anihilat propriul film-bombă.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă