Atentatul cu bombă din Arad a readus în discuție organizarea structurilor de ordine publică din România, imixtiunea agresivă a politicului în activitatea acestor structuri. Iar ca o primă consecință a acestei imixtiuni, disfuncționalitățile din activitatea structurilor în cauză (adică. poliție locală, dar și „poliția poliție”). Mai ales ale Poliției Române (PR), instituție titulară a dreptului, dar mai ales obligației de menținere a ordinii publice în România – sau, ca să nu cădem și noi în păcatul unui limbaj prea tehnic, PR îi revine responsabilitatea privind siguranța cetățeanului.

Trebuie, totuși, să spunem că PR nu este singură și nici nu are o structură chiar așa de simplă (cum ar trebui ca să poată funcționa normal) și cum, poate, am fi tentați să credem.

Poliția Română face parte dintr-un sistem național de ordine publică, din care fac parte multe alte instituții cu angajați ce au statut special – da, din aceia care beneficiază de pensionări juvenile și multe altele – împărțite în forțe principale (Poliția, Jandarmeria, Poliția de frontieră și Pompierii militari) și forțe complementare, în care sunt incluse serviciile secrete, Poliția militară, Garda financiară, pompierii civili, penitenciarele (doar angajații, nu și deținuții!), Inspecțiile sanitar-veterinare și structurile de poliție locală.

Ca o curiozitate care explică multe, dintre toți angajații acestor instituții, doar cei din polițiile locale  nu au statut special, dar asta este o altă discuție.

Sigur, nu s-a gândit nimeni să încerce să afle ce nu a funcționat la Inspecția sanitar-veterinară de s-a ajuns la atentat. Nici nu era cazul. În schimb, după ce a fost analizată în detaliu și din toate perspectivele activitatea PR, au fost readuse în discuție rolul și, mai ales, rostul poliției locale în societate în general, în tot ce înseamnă siguranța cetățeanului în special. Și nu numai a celei din Arad, ci a tuturor polițiilor locale din România.

Așadar, avem nevoie de Poliție locală?

Ca să putem răspunde, fără excese subiective, ar fi nimerit să vedem ce s-a dorit la înființarea ei în 2011 (legea de înființare fiind adoptată în decembrie 2010). De fapt, istoria modernă a PL începe, în România, în 1993, odată cu înființarea Corpului Gardienilor Publici și continuată cu înființarea, în 2005 a Poliției comunitare. Am spus „istoria modernă” pentru că una dintre primele forme de „poliție a primăriei” a fost înființată încă de Cuza… Cu siguranță însă, atunci altele erau condițiile, atât cele delictuale, dar mai ales cele politice.

Din multe puncte de vedere, este necesară o instituție care să „umple” un gol lăsat de PR și Jandarmerie, cărora nu li se poate cere să pună în aplicare, de exemplu, hotărâri ale Consiliilor locale prin care sunt reglementate unele probleme minore, raportat la statutul și obiectivele acestor instituții (patrularea parcurilor, sancționarea celor care aruncă gunoaie în locuri nepermise sau chiar legalitatea construcțiilor).
Pe de altă parte, este greu dacă nu imposibil să poți rezolva probleme de mică delincvență, la nivel local, fără colaborarea cu administrația publică și este greu de imaginat o asemenea colaborare locală pentru o instituție condusă din București.

De altfel, imensa majoritate a primarilor și-au dorit o poliție „a lor” pentru că problemele pomenite lor li se „spărgeau în cap”. Or, se știe, cetățeni nemulțumiți, înseamnă… voturi mai puține. În plus, se pare că înființarea unei forme de poliție a comunităților locale era una dintre cerințele ce se cereau îndeplinite pentru aderarea la UE. Adevărat sau nu, la vremea respectivă se spunea că premierul de-atunci, Adrian Năstase, le-a dat responsabililor un termen de 24 de ore pentru a termina legea de înființare a Poliției comunitare – după ce au lălăit-o vreo 2 ani mai mult din interes decât din incompetență.

Și, dacă ar fi să avem în vedere „calitatea” legii, întâmplarea asta pare cât se poate de credibilă. Cert este că Poliția comunitară a funcționat vreo 2 ani în 14 localități (municipii, orașe și comune), în cadrul unui proiect-pilot din care, evident, nu s-a învățat nimic.

Dovada o reprezintă chiar legea de înființare a poliției comunitare care a fost doar o însăilare de prevederi traduse pur și simplu din legislația specifică a altor țări din UE (aproape jumătate, din legea belgiană), fără nicio legătură cu realitățile din România. Legătură ignorată, normal, și atunci când a fost înființată Poliția locală, fapt care a devenit una dintre cele mai mari probleme de funcționare a acestei instituții.

Pentru că, o astfel de instituție, de ordine publică la urma urmei, nu poate funcționa într-un sistem administrativ-politic prost organizat și astfel, nefuncțional, grevat de corupție, cu instituții fără pic de independență funcțională, subordonate total politicului, un sistem în care obediența ține loc competenței, în care arbitrariul politic înlocuiește legalitatea și așa mai departe.

Așa se face că poliția locală (anterior, cea comunitară) a fost înființată în baza unei legislații care nu i-a lămurit clar atribuțiile, mai mult, o legislație care nici măcar nu a fost pusă în acord cu alte prevederi din legislația privitoare la ordinea publică, generând astfel mai degrabă confuzie decât să rezolve problemele cu delincvența ale comunităților locale. Nu a rezolvat nici măcar problemele PR generate, în principal, de lipsa de personal, dar și de nevoia de adaptare la noile condiții din România (să ne amintim că PR resimțea încă șocul demilitarizării din 2002, tot ca o cerință a aderării la UE), cu o infracționalitate pur și simplu explozivă și tot mai sofisticată ca mod de acțiune și domenii vizate.

Este de notorietate faptul că odată cu înființarea polițiilor comunitare, deci din 2005, constatarea și sancționarea contravențiilor a devenit o „afacere în trei”, această atribuție fiind acordată atât PR și Jandarmeriei, cât și PL (vorbim doar de cele strict de ordine publică, în sens restrâns, nu de cele ce aparțin unor domenii distincte, de la protecția mediului sau creșterea animalelor, la cele din domeniul feroviar sau comercial, care sunt și ele de ordine publică, în cel mai larg sens).

Vrem poliție locală sau o instituție breloc?

Sigur, dacă domeniul contravențional ar fi fost atribuit exclusiv poliției locale, înființarea acestei instituții ar fi căpătat un sens: ar fi degrevat PR și Jandarmeria de problemele micii delincvențe, pentru a se putea concentra asupra infracționalității, mici și mari. Așa însă. Până și unii primari mai luminați, cum a fost Ilie Bolojan, a înțeles cât de neproducțivă este această bulibășeală în care se calcă pe picioare 3 instituții, dându-le totodată posibilitatea de a nu răspunde niciuna.

E bine, nu-i așa?, să avem legi și instituții noi… Gândite de oameni care nu aveau niciun interes pentru buna funcționare a noii instituții – prea ar fi fost un exemplu nefericit pentru vechile instituții. În plus, noua instituție putea, cu o reglementare bună, să spargă un monopol, ceea ce iarăși nu ar fi fost în interesul matusalemicilor funcționari cu grade care au conceput legea (despre cei care au aprobat-o nu spun nimic pentru că ei măcar au scuza că nu se pricep).

La fel de sigur este că inițiatorii legii de înființare a poliției locale au ratat o mare ocazie de a restructura și eficientiza activitatea PR, acordând noii instituții atribuții de cercetare penală pentru infracțiuni considerate mărunte, care consumă din timpul, resursele și energia PR.

Se va spune că „localii” nu sunt pregătiți pentru o astfel de atribuție. Așa-i, nu sunt. Cel puțin, nu acum. Dar se putea asigura pregătirea lor, chiar prin reglementarea angajării, pornind de la studiile juridice. E clar însă că nu s-a dorit așa ceva. Mai degrabă, s-a dorit înființarea unei „instituții breloc” la cheile poliției române și a primarilor.

Până la urmă, cine are interesul ca PR să nu aibă personal și timp pentru a cerceta marea infracționalitate? Cine are interesul ca întregul sistem de ordine și siguranță publică să funcționeze cu „frâna de mână” trasă? Cine are interesul ca instituțiile de ordine publică să fie timorate de intervenția politicului în activitatea lor? Vă las să „ghiciți” răspunsul pe care, de altfel, l-ați dat de multe ori în comentariile la articolele noastre…

Și, pentru că veni vorba despre pregătirea „localilor”, trebuie să amintim o altă neghiobie din legislația de înființare și funcționare a poliției locale. De fapt, nu una, ci mai multe, legate însă de gradul de pregătire a polițiștilor locali. Deși au o lege specială care le reglementează activitatea și este clar că au artibuții speciale, polițiștii locali sunt angajați ca orice alt funcționar public, chiar dacă pentru îndeplinirea atribuțiilor legale ar trebui să aibe și anumite aptitudini, tot speciale.

Cum să le afli însă, dacă regulile concursului de angajare sunt exact aceleași ca și pentru angajarea unei telefoniste sau a unui registrator, contabil sau agent agricol? Proba sportivă este o glumă proastă și nu merită să ne pierdem vremea cu ea.

O altă glumă, la fel de proastă, este controlul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici în ce privește legalitatea concursurilor, așa că nu-i de mirare că primarii, direct sau prin interpuși, au populat structurile de poliție locală cu oameni de-ai lor ori de-ai partidului, ușor de manevrat și de „condus” spre acțiuni care nu neapărat sunt de interes pentru comunitate (sunt cunoscute exemplele de la Iași, unde fostul primar a pus polițiștii locali să-i urmărească amanta sau cel din București, unde „localii” s-au străduit să-l împiedice pe candidatul de atunci, Nicușor Dan, să țină o manifestație electorală, dar cu siguranță sunt și alte exemple, mai aproape de noi).

Să nu trecem mai departe până nu amintim că, spre deosebire de toți ceilalți funcționari publici din România, inclusiv cei cu statut special, polițiștii locali nu au dreptul la cursuri de specializare. Pentru că pur și simplu nu se organizează astfel de cursuri pentru ei – ANFP organizează mai mult cursuri de comunicare și resurse umane, dar nu specifice polițiilor locale. Și nu se organizează pentru că legislația nu a prevăzut așa ceva.

În toate domeniile, funcționarii publici sunt informați și lămuriți (mă rog, specializați) în legătură cu noutățile legislative, mai puțin polițiștii locali care trebuie să se descurce cum pot.  Ah, da, polițiștii locali de la „ordine publică” și „circulație rutieră” trebuie să urmeze un așa numit curs de inițiere de 3 luni. O inutilitate care nu servește decât școlilor care organizează astfel de cursuri (toate, din sistemul MAI) care încasează niște bani. În rest, zero! Iar vina nu este a școlilor, ci a acelor „minți luminate” care au conceput programa, mai neghioabă chiar decât legea poliției locale.

Imaginați-vă că învățați pentru concurs 4 sau 5 legi, după care, la curs, ți se „predau” (citesc) exact aceleași legi, unele poate chiar în rezumat. Da, există și câteva ore de „pregătire tactică” sau practică, în care polițiștii locali sunt învățați cum să oprească un posibil contravenient sau cum să-l încătușeze, plus cele 2 sau 3 ședințe de tragere cu pistolul. Inutile și astea pentru că după câteva vreme toate se uită întrucât, așa cum spuneam, nu există un cadru organizat de exersare a acestor îndemânări (cursuri, pregătire tactică, specializări).

La toate cele expuse succint până acum, să mai spunem că nu există un cadru legal pentru asigurarea unui model unitar de acțiune, valabil pentru toate polițiile locale din țară și cu atât mai puțin pentru identificarea zonelor și a situațiilor cu mare potențial delincvent (contravențional) iar de aici, desigur, pentru supravegherea și anihilarea acestora. Așa că, fiecare se descurcă cum poate, mai ales cu principalul „dușman”, primarul (care, în cele mai multe cazuri, are propria agendă, propria viziune, de multe ori grevată de o capacitate de înțelegere limitată a problematicii).

Evident, sunt și excepții, una dintre acestea fiind, dacă bine am înțeles, chiar la Arad unde primarul Bibarț lasă poliția locală să activeze conform planurilor concepute de conducerea instituției. Probabil există comunicare, consultări între conducerea poliției locale Arad și primar – așa și trebuie să fie! De altfel, Călin Bibarț a fost singurul care a remarcat, după atentatul din parcarea de la Profi, că polițiștii locali au fost primii la locul deflagrației și au izolat zona… Mai rar așa ceva la noi, unde primarii, dacă nu se pot lăuda că au făcut și au dres, mai bine tac decât să laude o instituție subordonată.

Da, avem nevoie de poliție locală

Sigur, dacă ar fi existat un cadru legal pentru cooperare între instituțiile de ordine publică astfel încât patrularea anumitor zone din Arad să nu se facă după cum vrea fiecare dintre instituții, ci după un plan comun, întocmit de profesioniști, dacă ar fi existat comunicare între aceste instituții, concretizată în schimburi de informații, se putea foarte bine ca atentatul să nu se fi produs. Se putea ca Aradul și celelalte localități din țară să fie mult mai sigure. Așa însă, toate au devenit un rai al infractorilor…

Așadar, avem nevoie de poliție locală? Sigur că da! Dar nu de una care să fie la cheremul primarului ca „armată personală sau berbec politic”, cum spunea Ilie Bolojan, ci de una organizată profesionist și funcțională în cadrul unui sistem bine structurat de ordine și siguranță publică. Una care să beneficieze de un cadru legal realist, dotată unitar la nivelul întregii țări și mai ales, scoasă de sub tutela  nocivă a intereselor mărunte ale primarilor.

Da, avem nevoie de poliții locale coordonate la nivel județean, de consiliile județene, de exemplu, care ar putea astfel să asigure toate localitățile din județ cu polițiști locali, mai ales acelea în care nu există posturi ale PR.

Da, avem nevoie de polițiști locali pregătiți, instruiți, capabili să comunice, să observe, să descopere, să intervină prompt și eficient.

Sigur, pentru așa ceva avem nevoie de politicieni responsabili care să-i pună la lucru pe profesioniști pentru a face o legislație coerentă prin care să fie „separate apele” și să fie impusă cooperarea între instituții cu scopul declarat și mai ales asumat, de asigurare a siguranței cetățenilor. Pentru că, la urma urmei, acesta este rostul înființării, existenței și finanțării acestor instituții.

Altfel, ce să facem cu poliția locală? Ce să facem și cu celelalte instituții de ordine publică? Decât așa, mai bine fără. Măcar vom învăța să ne ferim, să fim mai precauți decât acum când ni se servește iluzia că avem ba siguranță, ba legalitate, ba mai știu eu ce alte povești. Și ar fi mai ieftin…

Citiți și: Cerșetori versus administrația locală – un război câștigat de primii înainte de a începe