„Ce ţi-e şi cu fumatul?” … mi-am zis deunăzi în minte deşi îmi venea să adopt atitudinea “dezlegatului la gură” pentru a protesta cât mai decibelos (termen inventat de subsemnatul) împotriva unui vecin misterios. Presupun că respectivul, dimineaţă de dimineaţă, coboară de la unul dintre etajele superioare, trece prin faţa uşii apartamentului meu învăluit (vecinul, nu apartamentul) într-un nor ceţos de fum de ţigare puturoasă şi apoi se îndreaptă agale spre parter unde zăboveşte preţ de cât mai fumează o ţigare, după care iese cât mai repede posibil având mare grijă să deschidă şi să închidă uşa blocului astfel încât să iasă cât mai puţin fum în stradă.

El, fumul, rămas pe casa scărilor ce necaz să facă? Stă, inspectează posibilele crăpături, găuri, guri, nări sau fante, le află cât ai zice tutun ca apoi, în pas de balerină, să se subţieze într-atât încât să intre în cele mai nebănuite locuri. Astfel, o parte din fum intră în cabina liftului (că-i aud pe copiii vecinilor tuşind de “mama tutunului” în vreme ce se-ndreaptă spre parter). Altă parte este inspirată de vecinii care se încumetă să coboare scările la pas sau chiar în fugă. Cea mai mare parte din fum stă pe loc, trage cu ochiul înceţoşat spre uşile de pe casa scărilor, după care, în mişcări şerpuitoare, intră prin găurile zarurilor şi hooop!, te şi afli cu el în apartament. Na, mai scoate-l dacă poţi! Dageaba deschizi larg geamurile că între timp fumul se-mparte în sute de firicele care neaşteptat de repede se înfiltrează în toate cele din dotarea locuinţei tale. Eh, iată de ce mi-am zis deunăzi în minte şi nu cu voce tare –“Ce ţi-e şi cu fumatul?”, nădăjduiam că urmărind atent mişcarea de pe casa scărilor, prin vizorul uşii, în tăcere, doar-doar îl voi surprinde pe vecinul misterios căruia i-am şi dat între timp un nume pe măsura faptelor lui – Locomotivă. Dar nu, nu l-am surprins pe Locomotivă, trecuse mult înaintea urmăririi începută de mine. Poate dimineaţa ce vine, m-am socotit eu în vreme ce am luat o gură zdravănă de aer, am ieşit din apartament încuind apoi uşa în mare grabă năvălind în cele din urmă în stradă asemeni aproape înecatului ce-şi pune ultima nădejde într-o gură de aer  proaspăt.

Numai că nu a fost să fie aşa. Asta pentru că “a avut grijă” vecinul de la blocul de vis a vis să “împrospăteze” aerul dimineţii cu fumul înnecăcios ţîşnit din eşapamentul unui Oltcit mâncat aprig de rugină. Neavând alternativă la îndemână am tăiat-o prin parc, spre faleză, aşezîndu-mă în cele din urmă pe o bancă. Eh, când gata-gata să-mi revin, cît pe-aci să sucomb definitiv şi iremediabil într-un nor de fum presărat din belşug cu stropi fini de benzină. N-am apucat să zăresc bine hardughia motorizată ce se târâia prin norul de fum asezonat cu pocnetele şi bubuiturile aferente că s-a şi făcut auzit un zgomot asemănător ciocnirii frontale a unei roabe cu o poartă metalică, urmat de un strigăt prelung:–“Ajutooor!”. Din cauza fumului conducătorul hardughiei ratase o curbă la dreapta, părăsise aleea pe care se deplasa intrând cu putere într-o lucrare de artă realizată din bucăţi de tablă încîrligate printre încâlcituri din fier-beton. Am oprit motorul hardughiei, l-am smuls pe conducătorul ei dintre fiare aşezîndu-l apoi pe iarbă, sprijinit cu spatele de un pom ornamental. Bietul om, drept mulţumită, mi-a întins binevoitor un pachet de ţigări din care ieşea în direcţia spre mine o ţigară cu filtru alb. L-am refuzat elegant îndreptându-mă apoi prin parc spre centrul oraşului.

Ce vreme minunată de toamnă. Uite colo, trei mămici tinere cu micuţii la joacă! Dar nu, nu e bine ce fac! Copiii zburdă iar ele glumesc fumând ţigarete subţiri. Iată şi un grup de elevi! Când mai să-i felicit că-s iubitori de verde şi aer curat unul dintre ei m-a şi abordat elegant:–“Nene! Ai cumva disponibil un amnar, chibrit sau vreo brichetă?” Nu i-am răspuns, în semn de dispreţ, ci am iuţit pasul spre clubul pensionarilor unde nu am rezistat mai mult de un sfert de oră deoarece fumul în care jucau cărţi şi remi mai că putea fi tăiat cu briceagul. În cele din urmă m-am întors acasă cu tramvaiul al cărui vatman, bineînţeles, fuma ţigare după ţigare, de mi-am şi zis: –“Până când atâta fum?”

Gata, nu vă mai ţin cu fleacurile mele, nu de altă dar tocmai veni la mine acasă vecinul de la trei după o ţigare, că zice că i-ar fi soţiei lui de folos, că e cam constipată. Şi la urma urmelor, după o zi cam agitată, ce, eu nu am dreptul la o pauză de o ţigară?

Prof. Ioan Sălcuță