Peste doar trei ani, în anul 2020, atelierul multimedia Kinema Ikon (ki) va împlini o jumătate de secol. Vorbim despre un brand recunoscut nu numai pe plan național, ci chiar pe plan internațional. Oriunde în lume, fie că vorbești cu un expert, fie cu un simplu „consumator” care știe cu ce se mănâncă arta experimentală, îți va spune că a auzit de Kinema Ikon. S-ar putea să știe chiar mai multe decât tine, dar s-ar putea să bâlbâie când vine vorba de un singur detaliu… de altfel, semnificativ. Îți va spune că știe că există încă din anul 1970 și că e din România, dar nu o să știe să-ți identifice orașul. Problema e cu Aradul, desigur. Chiar dacă „gruparea”, „organizația”, ori „tutela” Kinema Ikon (tot timpul a fost incertă clasificarea propriu-zisă) este considerată un promotor, o adevărată mișcare de avangardă în România, Aradul nu este un oraș în care arta contemporană să aibă o vizibilitate spectaculoasă. Ori, mai precis, publicul nu este atât de numeros precum în orașele universitare pe care le știm cu toții, fără să mai fie nevoie să le nominalizăm. Dar în ultimul timp, interesul a început din nou să crească sesizabil pentru evenimentele de acest tip inclusiv în Arad. Fondatorul, teoreticianul și tatăl spiritual al tutelei, Gheorghe Săbău, este convins că viitorul Kinema Ikon sună bine. Mai bine ca niciodată. Cele mai mari speranțe sunt puse în evenimentul deja stabilit (are deja și o pagină de event pe facebook) din anul… 2070! Este anul în care se va aniversa 100 de ani de existență „ki” și în care se va deschide „Capsula timpului”.

În interviul de mai jos vom călători înainte și înapoi în timp, „meditând” un pic și asupra prezentului, perioada actuală în care se situează atât Kinema Ikon, cât și arta experimentală, respectiv arta contemporană în general. Vom „săpa” puțin în experiențele și amintirile omului care a creat în Arad acest fenomen și vom recapitula povestea de succes numită Kinema Ikon care, iată, scrie deja istorie… și experimentează, permanent, viitorul.

– Propun un exercițiu de imaginație. Suntem în anul 2070. Este marți, 28 octombrie, ora 20:16. Cum vedeți această zi? Cum a evoluat lumea, cum a evoluat Aradul și, mai ales, arta contemporană în acești 53 de ani?

– Eu nu sunt specialist în predicții, dar absolut întâmplător am citit niște lucrări foarte importante legate de neuroștiință, în care sunt și niște predicții absolut aiuritoare care te pot speria efectiv. Una dintre aceste cărți e structurată pe diferite perioade și ajunge inclusiv în 2099. Lumea de obicei e terorizată de gândul că nu vom mai fi decât niște instrumente ale sistemului robotic, cu inteligență artificială și tot tacâmul, și că ar putea exista la un moment dat posibilitatea să fim folosiți ca în povestea aia cu „the readymade” de la Duchamp încoace… în ideea în care noi folosim acum obiectele, proiectăm pe ele, iar pe viitor vom deveni – zice autorul, nu eu! – niște entități, niște ființe în care se poate proiecta, care pot fi folosite ca obiecte într-o expoziție. Dar asta e doar elementul de groază a predicției respective. Eu nu voi merge până acolo cu speculația. În schimb, în ceea ce privește țara și Aradul… e foarte greu de anticipat. Dacă mergem în ritmul ultimilor 27 de ani, nu va fi mare diferență. Nici cu țara, nici cu orașul Arad. Eu spun doar ce mi-aș dori: să facă „nebunia” aia de la Cetate, care e singura salvare culturală pentru Arad. Nu există altceva. Știm ce s-a întâmplat în celelalte orașe, la Sibiu, la Timișoara, la Cluj, cum se lucrează în sensul ăsta… ori aici nu se mișcă deloc lucrurile. Dacă Cetatea Aradului s-ar ridica așa cum s-a făcut Bastionul din Timișoara, măcar la acel nivel, ar fi extraordinar. Din punct de vedere cultural. Cât despre Kinema Ikon… dincolo de obiectul ăla straniu pe care l-a construit Călin (n. red. – Călin Man, coordonatorul Kinema Ikon), ce pot să spun în mod precis este că va fi un foarte mare interes pentru Kinema Ikon în 2070. Incredibil de mare, față de cel de acum. Îi, așa, o chestie care plutește în aer. Avem simpatizanți, într-adevăr, dar care nu înțeleg anumite lucruri și sunt puțin defazați, inclusiv câțiva critici de artă profesioniști din generația ta sau puțin mai tânără chiar. Adică au o problemă în a înțelege ce naiba fac ăia (n. red. – Kinema Ikon) acolo. Dar întotdeauna după o anumită perioadă, după cinci, zece, cinșpe ani, apare o nouă generație – sau promoție mai bine spus – care începe să fie preocupată. Am avut pe parcursul anilor niște surprize cu niște texte pe care le primea Călin – sau mi se spunea mie – de către persoane care voiau să-și facă doctorate, masterate pe tema Kinema Ikon… adică era, așa, un interes special. Dar, pe urmă, iarăși pauză, după care iarăși apare un interes deosebit. Dar atunci, în 2070, va fi un interes mare datorită poveștilor astea digitale care acuma se fac și, momentan, se percep cu foarte mare dificultate. Noi avem o mare problemă de receptare în Arad. Dacă întâmplarea sau destinul, sau cum vrei să-i spui, ar face ca Kinema Ikon să fie la Cluj, chiar și la Timișoara sau București, ar fi altceva. Am avea un public. Un public specializat. Asta am simțit la expozițiile de acolo. Acum trei ani am fost la Cluj-Napoca, la „Fabrica de pensule”, unde a expus Kinema Ikon și ne-am dus și cu vreo trei copii de la KF. M-am dus ca să văd ce naiba e cu Fabrica aia de pensule. Păi… au fost sute de oameni care au bântuit acolo de la ora șase și până noaptea la două! Auzeam franțuzește, englezește, ungurește, nemțește, deci nu se compară cu Aradul. Dar… am o speranță cu 2070.

– Să ne transpunem acum în anul 1952. Aveți 15 ani. Ce face tânărul Gheorghe Săbău? Ce hobby-uri are? Cum vede viața și cum își vede viitorul? Se gândește, de fapt, la viitor?

– Păi, am următoarele chestii biografice. Eu n-am avut întâlniri fericite cu mari personalități, care să mă formeze. Există oameni care au întâlniri de astea, numa’ te miri, inclusiv la închisoare s-a întâmplat așa ceva, știu de la Paleologu și de la alții… dar eu am avut două relații care m-au condus spre gânduri din astea experimental-ludice. Fac aici o paranteză: eu sunt din Sânnicolau Mic, cartier al Aradului, dar era un sat pe atunci. Călinuț (n. red. – Călin Man) era vecinul meu, familia lui, de fapt. Deci e o chestie acolo cu Sânnicolau Mic și „avangarda”. Dar aveam patru colegi de gimnaziu în Aradul Nou, la Liceul German. Toți ăștia patru aveau fixația pentru pictură, pentru arta plastică, cu excepția unuia, Francisc Klug, care era în Cenaclul „Ion Andreescu” și care nu s-a dus la facultate. Ceilalți trei s-au dus la facultate și au rămas acolo, după facultate, profesori. Discuțiile pe care le aveau ăștia pe linia artelor vizuale, acolo, în Sânnicolau Mic, într-un loc din ăsta… liber, la început nu le înțelegeam deloc, dar după un timp am început încet-încet să le înțeleg, după ce mi-au arătat niște albume și cataloage și, astfel, indirect, m-au format, fără să-și dea ei seama, fără să-mi dau eu seama. Aveau fixuri pentru pictura impresionistă, pentru Van Gogh, spre exemplu. Auzeam nume din astea care „mă speriau”, dar toate astea, timp de patru ani de zile, m-au format și m-au îndreptat spre o anume direcție a artei. Moderne, nu contemponane. Iar la liceu am avut un coleg de bancă, Corneliu Omescu, care a devenit ulterior scriitor și are vreo zece romane. Nu el m-a influențat, în schimb cunoștea niște bătrâni scriitori care plecaseră din București. Mi-a prezentat pe aceștia, ei m-au chemat acasă la ei… și am văzut biblioteca lor. Iar în bibliotecile astea am văzut o sumedenie de cărți și reviste despre – aveam să aflu mai târziu – avangarda românească interbelică. Nici oamenii ăia, nici prietenul meu Corneliu Omescu și nici eu n-am înțeles pe atunci de ce aveam eu fixația asta pentru așa ceva, dar mi s-a părut ceva deosebit. Aveau acolo Urmuz (n. red. – pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzău, scriitor român de avangardă), de exemplu… deci am rămas tâmpit când am văzut astea. Aceste întâlniri au contribuit mult în formarea mea, așadar, motiv pentru care, în anii ’60, deja în capul meu era un interes deosebit pentru arta vizuală, pentru artele plastice de avangardă în special. Când mă duceam în București sau oriunde altundeva m-am dus la astfel de expoziții, indiferent că erau artiști români sau străini. Și ar mai fi cinemateca, pentru că cealaltă fixație de-a mea a fost filmul. Am văzut o sumedenie de filme de avangardă, tot ce puteam. De exemplu, la Belgrad sau, în special, la Novi Sad. Era acolo un domn român pe care-l chema Trifu, era șef la Novi Sad la secția de artă de avangardă, în anii comunismului, și era conducătorul unui cineclub. Datorită lui, inclusiv la televiziunea de la Novi Sad am văzut niște filme atât dintre alea de primă avangardă, cum ar fi „Câinele andaluz” (n. red. – un scurtmetraj suprarealist francez din 1929), cât și din avangarda americană și europeană contemporană. Astea s-au tot lipit în capul meu, până la nivelul în care, prieten fiind cu un sârb, mă duceam la el săptămânal să văd emisiunile astea și filmele de avangardă. Pe urmă, am mai văzut chestii similare la București, la Timișoara, și deja mi se cocea în cap ideea unui astfel de grup… cu toate că nu se putea face pe atunci așa ceva. Adică să mă duc la partid și să zic „domnule, vreau să fac un atelier de cercetare a limbajului cinematografic din perspectiva altor tipuri de artiști”…

– Tocmai asta-mi era următoarea întrebare pregătită. Cum ați reușit să inființați „Atelierul 16”, viitorul Kinema Ikon, având în vedere contextul istoric și anume… comunismul?

– Păi, până la urmă, a fost o păcăleală, o eludare indirectă. Terminasem facultatea cu licența în Estetică și chiar atunci, în ’69-’70, cam așa ceva, se înființase Liceul de Artă în Arad. Mi s-a propus să predau Estetică, ceea ce am făcut până la urmă timp de 40 de ani, până în 2010. Dincoace, era așa o cinematografie, o clasă cu unul numit Lupaș, un prietenuț bun de-al meu, care a devenit reporter al televiziunii pe patru județe din Vest. Atunci, directoarea a intrat în panică și mi-a propus și ea juma’ de normă acolo, la Școala de artă. Am zis „bine, dar înființați un cineclub”. Nu știu exact cum a venit ideea asta. „Gata! Înființez și două cinecluburi!”, exact asta a fost expresia ei. A înființat deci un cineclub și din momentul acela eu am început deja să gândesc subiectul, iar cheia problemei, în general – asta o înțeleg foarte greu și domnișoarele din critica de artă – este următoarea: eu am vrut să fac și film experimental, dar în afară de film, toată treaba e experimentală. Deci am vrut să facă filme experimentale oameni din alte domenii, chiar dacă atunci erau puști. Erau la Liceul de Artă, deci unii voiau să fie pictori, sculptori ș.a.m.d. Liceul de Artă „Sabin Drăgoi” este așadar principala mea sursă de oameni. Au mai fost, de exemplu, și de la Liceul „Moise Nicoară”, dar toți erau elevi pe atunci, în clasele terminale. Știam de intențiile lor și unii au făcut facultăți de artă, alții filologie, alții arhitectură, numa’ te miri ce.

Deci intenția mea a fost să nu facă cineaștii filme experimentale, ci… să zicem – vorbim acum la modul general – să fie unul care-i pictor, tehnician, sculptor, muzician, arhitect… și de aia, în cataloagele noastre, sunt menționate atâtea meserii diferite. A fost o singură excepție: cineastul arădean Valeriu Câmpan, care a plecat între timp în Australia. Deci așa s-a constituit ideea și așa a funcționat timp de 20 de ani, până în decembrie ’89.

– Când, mai exact, s-a trecut la denumirea „Kinema Ikon”?

– Denumirea de Kinema Ikon a apărut în presa culturală undeva între ’70 – ’80. Le plăcea cum sună, inclusiv în revista „Cinema”. Dar Kinema Ikon a fost la început un proiect teoretic. Pe urmă, lumea s-a întrebat: „Ce înseamnă Kinema Ikon?”.

– A fost o perioadă dificilă în comunism? Nu ați fost supravegheați?

– Da, a fost dificilă, din toate punctele de vedere, bineînțeles. Asta nu e o poveste care trebuie eludată, dar și eu, și toți cei care erau în jurul meu pe atunci, am vrut să facem o treabă: să facem filme experimentale, să facem un alt tip de limbaj artistic. Și erau puțin scoși din circuit, dar tot trăiau în lume, aveau familii, aveau părinți, aveau probleme cu casa, cu banii, cu masa, unii dintre ei aveau rude care erau în închisoare și astea erau chestii atât de curente încât ne obișnuisem cu ele. Era o stare din asta… apăsătoare, să zic. Dincolo de cei care erau creatori și făceau filme, mai veneau la sediul Kinema Ikon (n. red. – pe vremea aceea, în incinta Liceului de Artă) vreo 20-30 de persoane. Ei veneau pentru că făceam proiecții de filme de la biblioteca americană – legal! – și de la biblioteca franceză. Plus, de la cinematecă. Filme de avangardă pe care le proiectam joia. Nu prea au știut cei de la partid că facem și așa ceva. Nici cei din Securitate n-au știut până în 1980. Știau doar că suntem un grup de tineri intelectuali care se întâlnesc joi seara. Aveau, probabil, informatori, nu m-aș mira de treaba asta, dar n-aveau ce să le spună. Adică se discutau probleme de-astea de film… sau se mai spuneau bancuri, dar unde naiba nu se spuneau bancuri pe atunci? Deci nu astea îi interesa.

– Au înțeles că n-au ce să înțeleagă…

– Da, exact.

– Prima recunoaștere internațională a grupului a venit rapid, la începutul anilor ’70, când filmul experimental „The Chair” de Demian Șandru a câștigat premiul special al juriului la Brno International Festival. Ce ecou a avut acest lucru la Arad și în Romania?

– Ah, da, asta e o poveste care pe noi nu prea ne interesează, adică chestia cu premiile… asta ne-nnebunește. Am impresia că îi o boală românească, adică trebuie neapărat să ai premii. Dar pe asta, prima, într-adevăr o menționăm, pentru că a avut un rol, dar nu rolul de scris în presă și „vai!”. A fost un premiu internațional la Festivalul de Scurtmetraj de Ficțiune de la Brno, în Cehoslovacia, în ’72. Deci chiar la puțin timp după înființarea „Atelierului 16”. Ne-am dus acolo cu „Scaunul”. Este un film pe care nu-l mai găsim, din păcate. Autorul Demian Șandru l-a luat acasă și s-a dus naibii, nu știu, dar până la urmă tot o să-l găsesc eu. Filmul a luat un premiu special la un festival care nu era deschis doar pentru cinecluburi sau pentru profesioniști sau televizioniști etc., era deschis tuturor. Bun… și gata, s-a terminat. N-am înțeles eu atunci, dar am înțeles totuși rapid, primul secretar de atunci, unul mare din Arad, se numea Cervencovici, era un cehoslovac din Nădlac. Un tip brici, care chiar a ținut Aradul în spate. Până la urmă a trebuit să-l schimbe, dar nu-l puteau schimba așa cu ordin de la Ceaușescu, ci până la urmă l-au făcut ambasador în Cehoslovacia. El a aflat de premiul ăsta din revistele „Cinema” și „Contemporanul”. Reviste culturale, deci… și el chiar le citea, nu le avea doar așa, de formă. „Ce-i asta și cum?”, se întreba. A vrut să vină să mă cunoască. Era foarte încântat și în final m-a întrebat în prezența directoarei ce vrem noi. Atâta mi-a trebuit! „Vreau așa: spațiu nou…”, aveam deja pregătită ideea, „ne trebuie trei camere, laborator, aparate”… aveam doi oameni cărora trebuia să le dăm locuințe. Totul s-a rezolvat, până și locuința pentru ăia doi. M-a luat prea repede ca să mai cer și altceva. În două luni de zile aveam deja totul rezolvat, jos aveam un spațiu foarte mare (n. red. – în incinta Liceului de Artă), mai mare decât ăsta (n. red. – în incinta Palatului Cultural, actualul sediu Kinema Ikon). Acolo am stat până la Revoluție, după care directoarea ne-a spus că „gata, acuma nu se mai poate, trebuie să vă mutați la Muzeul de Artă”.

– Bun. Comunismul s-a dus, pănă la urmă…

– S-a dus. Bine că s-a dus!

– Ce a însemnat acest lucru pentru Kinema Ikon? Ați anticipat progresul spre perioada „mixed media” sau totul a venit de la sine?

– Am avut o tranziție și noi, de vreo trei ani. Mutându-ne aici, am scăpat de partid… dar nu atât de partid, cât de insistențele Securității, că asta am uitat să zic. Partidul era cât de cât acceptabil, în schimb cei de la Securitate au vrut un singur lucru să facem: filme documentare. Am făcut, așadar, și filme documentare la comandă. Aici a fost o eludare. Noi avem 62 de filme documentare și 62 de filme experimentale, o chestie care nu-i o coincidență. Am acceptat să facem filme documentare, medalioane despre personalități, Goldiș, Cicio-Pop, chestii de-astea care ne-au înnebunit, filme etnografice, folclorice, despre artă naivă… și ne-au întrebat: „Câte role ne trebuie pentru un astfel de film?”. „Păi, 20 de role”… și foloseam, de fapt, zece. Celelalte zece mergeau spre băieții care voiau să facă filme experimentale. Noi n-am proiectat filmele experimentale în Arad, decât la atelier. Deci nu am vrut să le proiectăm în public, pentru că, inevitabil, s-ar fi iscat discuții. În schimb, eram invitați de către toate centrele universitare din țară, din Timișoara, Cluj, Iași, București, respectiv revistele lor, casele lor de cultură și acolo am proiectat filmele noastre experimentale și am avut discuții cu personalități de primă mărime.

Imediat după Revoluție, ne-am trezit prezentați, prin Liliana Trandabur, unui domn de la Universitatea din Nancy, Franța, și cu unul care avea o tipografie și cu altul care era de la o televiziune. S-au adunat la această întâlnire toți membrii Kinema Ikon care erau pe atunci, și ni s-a pus o întrebare… care era normală, ceva de genul „Cu ce vreți să vă ajutăm? Să vă dăm o tipografie și să publicați o revistă, ca să vă integrați în viața socială, sau să faceți un studio de televiziune?”. Eu eram sigur că băieții vor zice studio de televiziune, fiind vorba de filme, documentare, etc. … dar au zis tipografie. Și atunci… tipografie au avut, timp de trei ani. Atunci s-a creat revista „Conversația”, care era foarte mișto. Era o pată de culoare în sistemul de presă care era pe atunci și la un moment dat au apărut, pe lângă Călin Man, niște persoane chiar de vârsta lui sau chiar mai tinere, Caius Grozav, de exemplu, deci inclusiv informaticieni, care voiau altceva. Am înțeles treaba asta și deja mă plictisisem și eu de treaba veche.

Noi eram un fel de sindicat organizat, aveam juriști, era ceva care dădea în penibil dacă mai continuam și atunci am mers pe mâna lor. Ei ziceau la mișto la adresa mea că au făcut o „lovitură de stat”. Atunci… eu „am lucrat curvește” (n. red. – râde). I-am chemat pe toți ceilalți aici la un pahar de vin. Eram deja în spațiul ăsta (n. red. – în Palatul Cultural) și era chiar Crăciunul. Le-am zis că „ar fi bine să vă mulțumesc frumos pentru așa și pe dincolo, dar de acum încolo va fi altceva. Ați auzit deja cu toții de computere… cei mai mici vor altceva!”. Spre surpriza mea, nu s-au supărat. Parcă au scăpat de o grijă. Iar atunci a început Călin și cu ceilalți să pună pe picioare, din ’94, un an foarte important, noul sistem. Nu mai exista film experimental, nu mai exista nici măcar video, s-a trecut la ceva ce am numit puțin mai târziu „exclusiv digital”.

– Sau „era hypermedia”. Lumea a început să folosească sintagma „secolul vitezei”…

– Exact. Și atunci a apărut, cu ocazia asta, revista pe care ai prins-o deja. Se numea „Intermedia”. Expozițiile de tip hypermedia s-au cuplat cu revista. Așa am gândit-o, ca un fel de material teoretic pentru practica digitală.

– Să vorbim puțin despre absolvenții Liceului de Artă, unde ați fost profesor. Aceștia au devenit artiști sub tutela Kinema Ikon. Ceva-mi spune că acești tineri au văzut cu alți ochi fenomenul pornit de dumneavoastră și, inevitabil, această generație nouă de artiști a reusit să influențeze cursul evoluției Kinema Ikon…

– Păi… s-ar putea să te dezolez aici. Asta era dorința noastră! Noi am pornit cu ideea – Călin Man, în special, că el îi vârful de lance în chestia asta – că vrem digital. Online, offline. Îl aveam și pe Caius Grozav aici, care era un tip chiar grozav. Pe el „l-am pierdut” după ce s-a dus să predea la Universitatea din Toronto. Și alții, și alții, pe cine i-a mai racolat Călinuț. Aceștia îmi erau elevi  – de exemplu Gabi (n. red. – co-proprietarul KF), sau Tolan, ăla mic, și Mimi / „Selfmademusic” – și erau foarte bine integrați în lumea asta. Ei crescuseră cu computere, cu toate chestiile astea digitale. Am zis că „vin ăștia și va fi radere”… și a fost foarte bine la prima expoziție pe care am avut-o la București în 2005, „Retrospectiva” aia, că tot așa-i zicem. Nouă dintre ei au avut lucrări digitale. A fost superb și am zis „gata, am dat lovitura!”. Păi, n-a trecut un an… ce un an? Câteva luni de zile, în care au făcut declarații mai mult indirecte decât directe, că ei nuuuu… ei se joacă numai cu telefoanele, cu computere, dar ei vor să facă… cum ziceam noi, „picturici”, „obiecțele”, chestii de-astea. Și atunci a fost așa o perioadă cam combinată, digital cu lucrări analogice. Dacă te uiți la expozițiile din perioada aia, sunt mai mult analogice decât digitale. Forțarea a făcut-o Călin cu încă doi-trei în jurul lui, nelăsând din mână povestea cu digitalul, dar ăștialalți erau mai mulți. Dacă-ți aduci aminte, toate expozițiile făcute la ei (n. red. – la KF) și la Sala Clio, erau în mare parte analogice. Lucrurile s-au modificat pe parcurs, după 2010, când am zis că așa nu se mai poate.

– Sunteți, cum ar veni, tatăl spiritual al „grupului”… sau al tutelei, mai bine zis. E normal să le spuneți dacă ceva e bine sau ceva e mai puțin bine. Aveți, eventual, ceva ce să le reproșați acestor tineri?

– Eu le-am mai zis odată… cred că am avut vreo două sau trei întâlniri, nu mai știu exact, și de fiecare dată le ziceam altceva, dar repetam mereu același lucru: vă mișcați foarte încet. Asta m-a speriat, dar după aia nu le-am mai spus, că am constatat că toată generația lor se mișcă foarte încet. Deci și cei de la Cluj, și cei de la Timișoara, și cei de la București… nu au efervescența aia a forțării, chiar a grăbirii lucrurilor, pe care eu o cunoșteam de la generațiile anterioare. O agitație, o „nebunie” din aia de activitate și dorința de a impune ceea ce vor ei să facă.

– La modul general și raportat la țară, unde se situează Aradul pe scena artelor vizuale contemporane? A fost o decădere în ultimii ani în acest sens? A fost vreodată mai sus într-un asemenea clasament ipotetic decât celelalte orașe importante?

– Artă contemporană, în Arad, aproape că n-a existat deloc, mai demult. A existat artă modernă, să zic așa. Sunt buni toți prietenuții noștri ăștia din UAP, mă refer la Colta, la Șerban sau la Kett, dar ei fac artă modernă. Artă contemporană fac doar niște copii care se numesc Grup 21, care expun acolo, la Delta. Nu la Kinema Ikon și nu în sala Kinema Ikon, deci nimic legat de noi, ci în Arad, dacă o luăm la modul general. Cei de acolo – și îi cunosc destul de bine – fac parte dintr-o categorie care erau mai clasici și ca elevi și după aia au fost clasici și ca studenți, la facultățile de artă din Timișoara sau Cluj, și care s-au centrat în jurul Anei-Maria Șerban. Ei fac expozițiile astea anuale cu Grup 21. Mă rog, nu știu ce înseamnă acest „Grup 21”, tot uit să întreb. Ei fac cam ceea ce se face și la Timișoara, și la Cluj, de către generația lor, dar fac acolo, sub oblăduirea celor bătrâni de la UAP. Și atunci e și spiritul „uapist”, cum s-ar zice. Ori ăștia de la KF sunt colegi de bancă cu cei la Grup 21, dar ei nici măcar nu calcă pe la Delta. Am trecut odată prin fața Galeriei Delta, mergând spre KF, probabil, și m-au văzut prin vitrina aia mare… și m-au întrebat a doua zi, curioși, „Ce făceați la Delta?”.

Raportat la țară… noi suntem mai provinciali, dar întotdeauna Clujul și Timișoara au fost, din punct de vedere cultural, în general, și al artei contemporane în special, în fața noastră, îi clar. Mai nou a venit și Sibiul în față, dar specializat puțin pe teatru. Așa cum cei de la Iași sunt specializați pe literatură. Dar ceea ce ne interesează pe noi, deci artele vizuale, asta-i Timișoara și Clujul, cu diferența foarte clară că în anii ’90 și 2000, Timișoara era în față și Clujul după. De prin 2000, s-a produs invers. Dacă vorbim acum de artă contemporană așa, zdravăn, din toate punctele de vedere, zicem Cluj. Timișoara nu mai e ce a fost, nici din punctul de vedere al artiștilor, nici al expozițiilor sau al evenimentelor. Ei aveau, de exemplu, niște expoziții de performance. Chiar și digital. Uite, îmi scapă acum numele, aveau acolo unul dintre cei mai buni digitaliști, un artist în toată regula, dar tehnician… cum îl cheamă? (n. red. – îl întreabă pe Călin Man). Patatics! (n. red. – vine răspunsul, cu completarea că e profesor la București acum, la Universitatea Națională de Arte). Așa. L-au luat bucureștenii, că n-aveau destui.

– A existat vreun proiect sau vreun eveniment pe care ați vrut să-l realizați, dar nu s-a mai putut? 

– Păi… nu. N-am avut așa ceva.

– Media Art Festival Arad (pe scurt, MAFA) ajunge anul acesta, pe 8 septembrie, la ediția a patra și subiectul este cinematografia. E cumva o perioadă propice pentru întoarcerea la rădăcini sau e doar o fază nostalgică pentru Kinema Ikon?

– Ăsta e domeniul lui Călinuț, dar uite… aici ai prins de coadă o chestie interesantă. Pentru cartea pe care intenționez s-o public m-am documentat temeinic și pot să zic că există o tendință, în lume, nu la noi… până ajunge la noi, mai durează ceva ani buni, cu toate că am mai scris despre treaba asta. Există o tendință de hibridizare, de mixare, de combinare între artele vizuale și cinema. Dar una foarte serioasă, despre care au scris deja personalități de primă mărime. Se practică treaba și există deja lucrări, deci e o mișcare care va deveni la un moment dat trend, dar va fi mai degrabă un trend subteran. Există deja și un nou tip de critic care se numește „critic de film și de artă”. A apărut și denumirea asta. Noi ne-am potrivit, într-un fel. N-am premeditat așa ceva, dar ne-am trezit cu Călin că ne întoarcem încet-încet spre film. Expoziția care se află acum la Sala Kinema Ikon, „Screens”, și expoziția „Cinema”, care urmează la Media Art Festival, chiar asta fac.

Dar aici mai intervine și spectatorul. Ce face spectatorul? Că la cinema stă înghețat în scaun și se holbează. Ori la o expoziție, mai ales la instalații, mai mult pătrunzi în expoziție și uneori e chiar ușor interactivă. Dar se produce treaba asta și la Kinema Ikon, să fie clar! Nu e numai o tendință generală, dar așa cum s-a întâmplat întotdeauna, mergem în paralel cu tendințele de multe ori fără să știm. Sau, mă rog, eu știu puțin mai repede, în sensul că citesc foarte mult revistele de specialitate.

– Deci suntem în „era Hybrid media” full-time, suntem chiar în miezul trendului, care la Kinema Ikon a început încă din anul 2006. Se vede deja conturul unei ere noi pentru Kinema Ikon?

– Păi, este o mișcare în sensul ăsta, pentru că ne-am săturat puțin, adică eu și Călin, de predominanța ultimilor ani, cu analogicul ăsta. Parcă nu mai scăpăm. Acuma… noi nu vrem să scăpăm de acesta cu totul, pentru că orice chestie digitală faci, de la proiecție la intervenții interactive, tot există un obiect acolo, un computer, un monitor… noi am zis p-atunci „exclusiv digital” exagerând. De aceea, ultima expoziție de până acum, „Screens”, e un fel de tranziție, iar asta care urmează la Media Art Festival, care se va numi „Cinema”, intră tot în tranziție, de fapt. Dar… dorința mea, care nu prea mai contează acum, dar care se potrivește cu dorința lui Călin, este să aducem Kinema Ikon din nou pe linia predominant digitală, deci nu totală. În sensul ăsta există un proiect, la care Călin lucrează, pentru expoziția din sala Kinema Ikon din noiembrie.

– Și cum se va numi era asta nouă?

– Nu are un titlu, dar are un suport practic și teoretic. Îți spune ceva sintagma „internet of things”?

– Da.

– Aia-i! Mai mult de atât nu-ți spun.