În aceste zile se desfășoară în județul nostru, în localitatea Bata, un eveniment internațional de mare anvergură, dedicat filmului documentar. Este vorba de atelierul Aristoteles (București), care oferă tinerilor care-și „construiesc” cariera în domeniul filmului o șansă enormă: să se antreneze cu nume mari din lumea filmelor documentare, în cadrul unui workshop-concurs a cărei echipe câștigătoare va fi desemnată în luna august. Dintre experții internaționali, tinerii au avut șansa să învețe meserie de la Thierry Garrel, fostul director al departamentului de film documentar la ARTE France, cu peste 40 de ani de experiență în domeniu.

Sâmbătă a fost ultima zi în care au mai putut petrece timp cu Thierry, căci s-a încheiat partea teoretică a workshop-ului, iar de acum urmează să meargă direct pe teren, intrând astfel în partea de producție. Cu această ocazie, seara s-a organizat o petrecere în aer liber în cinstea lui Thierry Garrel, cu un foc de tabără, la care am fost și noi invitați. Astfel, am avut onoarea să ne așezăm cu Thierry la un pahar de vin și să aflăm de la el o sumedenie de lucruri interesante, pe care vi le reproducem în interviul de mai jos. Cât despre întregul workshop, veți putea afla mai multe într-un amplu reportaj pe care îl vom publica săptămâna aceasta, căci este un eveniment cu adevărat important care ne face mare cinste județului.

– A câta oară participați la atelierul celor de la Aristoteles? 

– Este a cincea oară când vin. Prima dată a fost în 2009, când am fost la workshop la Sibiel, lângă Sibiu, apoi în 2010 și 2011 în Bucovina, la Suceava, iar anul trecut am fost la Baia Mare. Mă frapează diversitatea ediției de anul acesta și cât de uniți sunt tinerii. Ați văzut că au venit din Iran, Turcia, Vietnam, Israel, Croația, România… doar patru din doisprăzece fiind români. Anul acesta sunt toți chiar foarte talentați și îmi place cum se completează unul pe altul. Până acum au avut săptămâna „de încălzire” cu mine, iar după aceea vor continua cu ceilalți doi tutori, Nino Kirtadze (Georgia/ Franța)  și John Appel (Olanda).

– Ați mai lucrat până acum cu cei doi?

– Cu Nino am produs primul meu film documentar, în urmă cu aproximativ 15 ani. Este o producătoare de documentare excepțională. Este de origine din Georgia și locuiește în Franța. În 2001 sau 2002, a venit în Franța și a dorit să facă un film despre Cecenia, filmul se numește „A fost odată în Cecenia”.

– Dumneavoastră când ați început să lucrați în televiziune?

– Eu lucrez de peste 40 de ani în televiziune. Prima dată, aveam 20 de ani. Am lucrat acolo doar o lună, după care am rămas alături de departamentul de cercetare la ORTF, prima „televiziune mamut” din Franța, prima mare televiziune publică, după care am rămas 40 de ani la INA (Institutul Național al Audiovizualului, n.red.), apoi la ARTE, în ultimii 20 de ani ai activității mele, fiind șeful departamentului de filme documentare. Am creat divizii de documentare la canalul ARTE, astfel am cunoscut mulți ani de-a rândul mulți regizori tineri.

– Ce credeți că este cel mai important în producerea unui documentar?

– Adevărul… și un nou soi de umanism. Cred că se petrece acum o nouă „Renaștere”, deși sună pompos, dar așa stau lucrurile.

– În ce sens?

– Generația tânără, tot mai mult și mai mult, dorește să fie reconectată cu lumea și redescoperă cinemaul. Cinemaul a fost timp de un secol doar ficțiune, chiar dacă în momentul în care s-a „născut” era documentar, în 1895. În ultimii 15 ani, aș spune, e evident că filmul documentar acaparează în întregime cinemaul, aici exclud, desigur, latura de „entertainment”, scena Hollywood-ului, mașinăriile enorme făcute doar să distreze oamenii. Dar când vine vorba de cinemaul ca formă de artă, ca formă de exprimare și comunicare, cred că documentarul este foarte important. Și trebuie să aibă de a face, pe de o parte, cu a te dedica lumii înconjurătoare, întrebărilor esențiale vieții, căci există documentare sociologice, psihologice, istorice, antropologice și altele, iar pe de altă parte, mai ales de când cu YouTube și cu ușurința de a filma cu telefonul și apoi să faci un film, apare redescoperirea forței limbajului cinematografic, a cinemaului în sine. Asta înseamnă nu doar să observi, să fii doar o oglindă, ci să folosești imaginea, sunetul, textul, construcția temporală ca să transformi și să împărtășești experiența în realitate cu oameni reali, cu întrebări și cu probleme, care sunt foarte dedicați pentru că sunt întrebările lor proprii despre viață.

IMG_2002

– Cum simțiți implicarea tinerilor de la o ediție la alta?

– În fiecare an este mai puternică. Există un soi de val nou care vine acum, de parcă ar fi acea frenezie pentru ficțiune care a existat după război, ce avea ca scop ca oamenii să facă față problemelor majore ale lumii, prin cinema. Acum există la nivel mondial un nou val al generației cu vârsta cuprinsă între 25-30-35 de ani care pune mâna pe camera de filmat pentru a avea o experiență puternică în lumea înconjurătoare pe care să o împărtășească cu noi.

– Care documentare sunt mai convingătoare? Cele care dau iluzia de „reality show”?

– Nici gând!

– Sau cele care se bazează pe un narator?

– Nu… Ceea ce este interesant e că ne mișcăm într-o direcție care este departe și de latura pedagogică, de documentarele educaționale.

– Mă refeream mai mult la un narator care să spună povestea…

– La poveste? Da, toate spun o poveste. Fie că e prin intermediul personajelor, fie prin alte mijloace… Dar ceea ce e interesant acum e diversitatea limbajului în sine, faptul că nu ai neapărat doar partea de observație, „cinéma direct” sau „cinéma vérité”, dar și reconstrucții, tot felul, iar privind proiectele majore din ultimii ani, domeniile documentarelor devin nelimitate din punct de vedere al diversității. Puteți vedea și în cadrul marilor festivaluri, de exemplu am fost la Cannes în urmă cu două luni, cu un tânăr din Sri Lanka, care a făcut primul său film de lung metraj, iar modul în care a făcut asta arată o confruntare a unui subiect greu, 30 de ani de război civil în Sri Lanka, pe care i-a simțit pe propria lui piele când era mic. Modul în care a făcut un film din acest lucru e ceva foarte personal…

În acest punct, ne-a fost întrerupt interviul, căci tinerii au dorit să-și ia rămas bun de la Thierry Garrel așa cum se cuvine, invitându-l alături de ei la enormul foc de tabără la care „lucrau” în timpul discuției noastre. Astfel am așteptat, privind bucuria de pe chipurile tinerilor în timp ce vorbeau cu el, asemenea unor prieteni care se cunosc deja de ani de zile. Ne-am continuat discuția după aproximativ 20 de minute, Garrel întorcându-se la masa unde stăteam, cu o privire plină de entuziasm.

foc de tabara bata aristotelesIMG_2023

– Focul de tabără este o tradiție la workshop-urile acestea. E momentul care marchează finalul unei săptămâni de „încălzire” cu mine și predarea ștafetei către ceilalți doi tutori / regizori care vor sta cu ei patru săptămâni, în timp ce produc filmele.

– Cum s-a desfășurat săptămâna cu dumneavoastră?

– Am avut discuții asupra unor filme pe care le-am vizionat împreună. Ne-am uitat la aproximativ 45 de filme, incluziv la cel despre care vorbeam mai devreme, cel cu Sri Lanka. I-am provocat să discutăm liber despre filme.

– Ei ce simt? Cu ce rezonează?

– Vor să fie producători de film, de fapt sunt producători de film. Anul acesta am avut o senzație foarte specială față de ei, am fost efectiv uimit de diversitate, uimit de toți cei 12. E incredibil pentru că provin din culturi complet diferite, au tipuri de subiecte complet diferite. De exemplu, Iasmina din Croația face un documentar despre o mamă și un tată vitreg… și o face într-un fel incredibil, în 15 minute, superb „optometric”. Altul, de exemplu, face un film despre o româncă obsedată de pisici, care e efectiv invadată de pisici. Așadar, filme care sunt complet diferite ca stil, dar a căror producători sunt plini de entuziasm. Iar ceea ce e frumos în această seară e că după o săptămână, aceste patru echipe de tineri se potrivesc de minune. Asta nu se întâmplă prea des și s-a întâmplat și când priveau câte o scenă din clipurile pe care le-am arătat. Eu nu țin lecții, nu sunt un profesor, am fost un practician întreaga mea viață și i-am îndemnat pur și simplu să observe și să discute, iar prin intermediul acestor discuții ei pot înțelege cum se pot reda anumite lucruri. Deci este un moment minunat în istoria culturii. Iar oamenii nu sunt cu adevărat conștienți că întreaga cinema va fi documentar în curând. Lăsând la o parte partea de „entertainment”. Dar cinemaul de ficțiune va fi o insulă într-un ocean de film documentar.

– Pentru că există această sete de cunoaștere…

– De cunoaștere, de a comunica și de a se reconecta cu restul globului unde, cu globalizarea, toată lumea este singură, nu mai există „locuri colective”, iar documentarul este un „loc” unde ei găsesc însemnătate, unde experiențele sunt făcute la mâna întâi de oameni. Când vorbeam mai devreme despre acel umanism al documentarelor, la asta mă refeream. Aceste filme sunt umanismul de astăzi.

Raluca Medeleanu, 9 iulie 2017, 3:23 PM