A treia zi a Festivalului Internațional de Teatru Nou a adus publicului o piesă de excepție, scrisă de maestrul Eugène Ionesco, în regia lui Gábor Tompa.

„Noul Locatar”, interpretată de către actorii Teatrului Nottara din București, este o piesă a cărui început îți dă iluzia că nu e nimic mai mult decât o comedie de situație, atrăgătoare prin simplitatea ei și prin talentul limbajului nonverbal, dar mai ales verbal, remarcându-se logoreea Adei Navrot, în rolul portăresei, care și-a intrat atât de bine în rol încât și cei din public aveau impulsul să se urce pe scenă și să-i tragă o mamă de bătaie, zbierându-i „Taci, femeie!”.

Dar să lăsăm comicul deoparte și să ne concentrăm asupra mesajului piesei.

Doar geniul lui Ionesco a putut coase atât de mult simbolism într-o piesă a cărei acțiune e aparent banală! „Noul Locatar” arată, la suprafață, doar atât: momentul în care un bărbat se mută într-un nou apartament și se izbește de două lucruri: infernul traiului în comun (portăreasa fiind ultima țață) și dificultatea de a muta obiectele într-o nouă locuință.

Doar că obiectele astea nu-s simple obiecte, ci bagaje emoționale. Nu mutarea e tema centrală a piesei, ci teama de schimbare. Actorul Francisco Alfonsin s-a metamorfozat într-un bărbat rigid, tipicar, care s-a asigurat ca totul să fie exact la locul lui, așa cum a fost probabil în vechiul apartament și implicit în vechea viață. „Noul locatar” arată lipsa de voință de a merge mai departe, de a îmbrățișa schimbarea. Bărbatul poartă după el cu sfințenie un toc, doar că în acesta nu se află un instrument muzical, ci obiecte care îi asigură ancorarea în trecut: creta, cuiul și ața cu care se ajută să deseneze un ceas pe podea. Ceasul are limbile blocate pe aceeași oră, pentru el timpul stă în loc și TREBUIE să stea în loc, nimeni n-are voie să calce pe ceasul lui. În toc mai are și o funie – un simbol al „morții” lui, acolo, în trecut. Ulterior, publicul află că în jurul gâtului are cicatrici, provocate, mai mult ca sigur, de aceeași funie… tot urme ale trecutului care nu-i vor da pace niciodată.

Nici portăreasa nu acceptă nimic nou. La începutul piesei, încearcă să-l integreze pe noul venit în viața ei drept surogat al foștilor vecini, iar când vede că nu-i face jocul, începe scandalul.

„Victimele” sunt hamalii, cei care trebuie să aducă toate obiectele, cei responsabili cu „conservarea” vechii vieți. Doar că amintirile sunt înghesuite în atât de multe bagaje, încât ele umplu până la refuz apartamentul, blochează casa scărilor, opresc circulația în stradă, ba chiar „înfundă” fluxul Senei.

Finalul piesei este o capodoperă a absurdului. Saltele pătrund, una peste alta prin geamuri. Hamalii rămân fără suflu în timp ce se-mpiedică de obiecte sau unul de altul, aducând tot mai multe și mai multe lucruri, iar noul locatar repetă, cu frenezie, „There! There!” („acolo…”), îndemnându-i să tot aducă din bagaje. Doar o minciună mai poate opri nebunia, hamalii, ajunși la capătul puterilor, anunțându-l că imobilul are un acoperiș rulant prin care au reușit să azvârle absolut totul.