Valer Mărginean, șeful Poliției Locale Pecica: Gigibecalismul – virusul nostru mortal

    de | 19 aprilie 2020, 6:03 PM | Contributors | Opinii

    0

    Proprietar de oi, terenuri, fabrici, dar și de echipă de fotbal. Șmecheraș de drept comun, incult și needucat, ortodox habotnic, un adevărat „ostaș al Domnului”, dacă ar fi să credem în cuvintele lui, Gigi Becali este un lăudăros, care face rating televiziunilor ca o manea de salam sau vijelie. Totuși, în acest fanfaron vedem societatea românească așa cum este ea. Și înainte, și în timp de pandemie. După? Sper că nu!

    Cu o lună înainte de instaurarea stării de urgență în România, am fost pentru câteva zile în Bergamo și Milano! Totul era plin de viață și nimic nu prevestea nenorocirea ce urma să vină la câteva zile după ce m-a fascinat Civita Alta și m-a copleșit celebrul Dom din Milano. Nimic și nimeni, nici măcar chinezii cu care am urcat cele aproape 300 de trepte până pe acoperișul Domului, unii cu măști, alții fără. Se vorbea deja despre mii de morți în China, dar pentru noi totul era îndepărtat. Ne simțeam apărați de distanța dintre China cea „roșie” și, acum, „virusată” și Europa. Probabil la fel de îndepărtat li se părea și chinezilor care nu păreau veniți de curând din patria natală. Așa că micul nostru grup de români, de arădeni, avea starea necesară pentru a face și accepta glume, cele mai multe și hazlii având ca temă strănutul chinezilor.

    Mai mult, italienii păreau siguri pe ei și pregătiți să se ia la trântă cu noul „virus chinez”. Atunci ni s-a părut că nu poate fi nimic mai profesionist pentru depistarea „virusaților” decât măsurarea temperaturii corpurilor în aeroport iar asta ne-a convins că italienii sunt „blindați”. Și ne-am simțit în siguranță: „Nu ajunge la noi virusul ăsta pentru că nu va putea trece de bariera italiană”.
    Era perioada în care Gigi Becali tuna și fulgera împotriva „ungurilor” de la CFR Cluj care ar fi influențat Federația Română de Fotbal să oprească orice activitate fotbalistică. El, Gigi Becali, incult și agramat, „știa” mai bine decât orice medic epidemiolog că nu există niciun pericol! Desigur, și-a găsit și adepți, chiar și printre cei mai „citiți” decât el. Din păcate, în câteva săptămâni, întreaga Italie avea să fie îngenunchiată, nu doar cele două orașe minunate, care vor rămâne în istorie cu tristul renume de centre ale epidemiei în Italia. Și mă încearcă sentimente contradictorii când mă gândesc ce supărat am fost că nu mi-am programat vizita la Milano cu câteva zile mai târziu, ca să fi putut vedea meciul de Liga Campionilor Atalanta – Valencia… Să fi fost atins, atunci, de vreo așchie pornită din mintea odihnită a lui Gigi Becali?

    Nu mai știu care a fost ziua în care am conștientizat că vom primi și noi o lovitură puternică din partea nenorocitului de virus. Dar știu exact ce mi-a declanșat teama. Dinspre Italia veneau zilnic știri groaznice, iar imaginile erau de-a dreptul înfiorătoare. Cu ce traumă sufletească vor conviețui acei medici puși să aleagă pe cine salvează și pe cine lasă să moară…? Marcat de aceste situații tragice, ajunge la mine un fel de analiză comparativă între sistemul românesc de sănătate și cel italian. La un moment dat, cred că actualul ministru al Sănătății, Nelu Tătaru, pe atunci Secretar de Stat, spunea că sistemul ATI din Italia este cel mai performant din Europa, iar medicii ATI italieni sunt printre cei mai buni din lume. Nu îmi mai amintesc exact cuvintele lui Nelu Tătaru, dar ideea asta era: dacă nici măcar ei, cu dotările și pregătirea lor nu fac față, vă dați seama cât de mare este pericolul pentru noi. Sigur, eu aș fi insistat atunci și pe precaritatea sistemului nostru sanitar, ca element agravant al pericolului, dar nu și dacă eram în locul lui. Ca ziarist, cu siguranță aș fi insistat pe dotările extrem de precare din spitale, pe lipsa medicilor (după plecările masive în străinătate), pe lipsa medicamentelor, dar ca Secretar de Stat în Ministerul Sănătății, nu. Recunosc, a fost mai echilibrat decât aș fi fost eu, ca ziarist! Însă, mult mai echilibrat (eu!) decât ziariștii care îl promovau asiduu pe Gigi Becali și ideile lui prostești despre lupta cu coronavirusul ăsta: să ne rugăm, să ne împărtășim și-atât! Orice prostie spune sau face Gigi Becali este în continuare promovată mai ceva ca o știre inventată despre un vaccin minune.

    Declarația-avertisment a lui Nelu Tătaru – unul dintre puținii oameni care chiar merită ascultat în această perioadă – a aprins în mine toate beculețele de avertisment. De atunci, am început să văd altfel tot ce mă înconjoară și să simt – gradual, că tot se poartă – ce înseamnă cu adevărat o epidemie planetară, o pandemie. Zi de zi aceeași apăsare constantă, aceeași presiune a informațiilor triste și panicarde, aceeași nemulțumire și nesiguranță născute din neîncrederea în eficiența măsurilor luate de autoritățile statului, dar și din lipsa de respect a cetățenilor față de măsurile dispuse. Sau recomandate (nu voi înțelege niciodată de ce au fost incluse recomandările în Ordonanța militară, de ce nu au fost transmise altfel recomandările, dar cine sunt eu să judec astfel de lucruri…?). Zi de zi, tot mai insistent, spiritul lui Gigi, ideile lui despre stăpân și slugă, își fac tot mai tare simțită prezența în comunitate. Senzația că nu suntem apărați în acestă luptă cu coronavirusul pandemic devine, pe zi ce trece, tot mai obositoare. Trăiesc o senzație ciudată: știu că voi fi lovit, dar nu știu când. Și nu știu cât de puternică va fi lovitura sau cât de tare mă va afecta. Desigur, cât trăim, știm sigur că vom muri, dar acum este altfel, acum este foarte aproape momentul și asta schimbă datele problemei. Acum nu mai este doar o problemă filosofică.

    Nici acum nu sunt convins că gradualizarea măsurilor a fost eficientă. Ca cetățean, ca șef al unei structuri de poliție locală, mă așteptam la măsuri mai dure din prima zi de stare de urgență. Așteptam fermitate în actul decizional. Așteptam să se vadă clar o conducere unică a tuturor acțiunilor din acestă perioadă. N-am participat la niciun război adevărat (nici nu am asemenea intenții sau dorințe!), dar în toată perioada asta a stării de urgență am încercat să-mi imaginez că suntem într-o luptă. Și, așteptam să apară „comandantul” să-mi transmită acea stare care să mă facă să pornesc la luptă cu pieptul dezgolit, dar cu convingerea că vom învinge. Când colo, după fiecare comunicare de măsuri, nu-mi venea altceva în gând decât „Doamne, ai milă de noi”. Poate, totuși, ar trebui să renunț la abonamentul la Netflix sau măcar să nu-mi mai pierd timpul cu filme despre război.

    Adevărul este că această pandemie ne-a prins total nepregătiți. Nu din punct de vedere medical. Sau, mai exact, nu doar din punct de vedere medical. Coronavirusul ăsta a găsit pe aceste plaiuri o țară slăbită de dezbinare, ură, corupție, minciună, o națiune incapabilă să accepte și să respecte autoritatea de orice fel, o țară incapabilă să reacționeze în fața unui pericol major, un stat slăbit, incapabil să-și pună în funcțiune structurile și deloc dispus să-și lase instituțiile să acționeze independent. Poate și pentru că instituțiilor statului li s-a atrofiat, în timp, capacitatea de acțiune… Aici mai trebuie amintită și inapetența pentru acțiune a aparatului administrativ de la toate nivelurile. Un aparat plictisit, birocratizat până la extrem, obedient față de conducător.

    În plus, virusul ăsta a găsit o țară pregătită pentru alt fel de război, cu conducători de administrații locale setați pe campanie electorală, nu pe adoptarea unor măsuri dure îndreptate împotriva propriilor alegători, conducători dispuși mai degrabă să riște îmbolnăvirea alegătorilor decât să-i supere cu măsuri nepopulare.

    În primele zile din martie am fost câteva zile în Tg. Mureș. Era perioada în care China era sub asediul coronavirusului, iar din Italia deja ne veneau vești îngrijorătoare. La postul de radio local vorbea un medic, căruia, din păcate nu i-am reținut numele. Mi-a atras atenția vocea puternică și ideea pe care o transmitea fără nicio reținere: în China s-a ajuns la acest dezastru pentru că cei care au condus acțiunile pentru combaterea epidemiei au fost politicienii, nu medicii. Acțiunea unui virus trebuie urmărită de specialiști și abia apoi se impune luarea unor măsuri, în funcție de modul de răspândire, direcția răspândirii și așa mai departe (nu pot intra în amănunte, pentru simplul motiv că nu am pregătirea necesară). În asemenea situații, cei care trebuie să decidă sunt medicii, nu politicienii. Acum, în Italia, din câte se vede, tot politicienii sunt cei care decid măsurile și va fi la fel ca în China.

    Nu știu cât adevăr a spus acel medic. Dar cred că este de bun simț ca într-un război să decidă militarii, iar într-o pandemie, medicii. Politicienii au la îndemână lungile perioade de pace pentru a decide. Dar iarăși zic: cine sunt eu să pun la îndoială dreptul politicienilor de a decide ce și cum în aceste vremuri?

    În mod normal, o țară prinsă de război cu pantalonii pe vine, cum se spune, este ușor de învins, dacă nu cumva se predă. O populație ca a noastră, incapabilă să înțeleagă pericolul, incapabilă să accepte autoritatea nici măcar în situații ca aceasta, o populație care nu are încredere în conducătorii pe care și i-a ales, o populație pentru care facebook-ul este mai important decât legea este ușor de învins. Mai ales când este conducă de oameni cu alte priorități decât „războiul” în cauză, conducători care iau măsuri în funcție de agenda proprie, nu în funcție de nevoia colectivă, de necesitatea momentului, conducători care au impresia că funcția dobândită le dă și competență în toate domeniile (altfel spus, că dintr-o dată, după ce-au fost aleși devin specialiști în toate domeniile). Conducători atinși, aproape toți, de sindromul Gigi Becali. Vi-l amintiți cum ia decizii în fotbal, peste capul antrenorilor? Vi-l amintiți cum spune el că atâta timp cât el este patronul, el decide iar antrenorul (specialistul) trebuie să execute ce ordonă el? Vă amintiți cum compara el orice activitate (fie ea economică, fie fotbalistică) cu o stână, totul fiind redus la simpla relație stăpân – slugă – oaie? Nimic diferit față de gândirea alesului în relația lui cu instituțiile statului, cu singura observație că Becali într-adevăr se pricepe. La oi și organizarea unei stâne.

    Și totuși există speranță. Nici virusul, nici sindromul Becali nu au reușit să îngenuncheze România după o lună de asediu. Cu toate poticnirile inițiale, cu toate compromisurile, autoritățile au reușit să controleze situația. Încă nu putem vorbi de victorie, dar semnalele sunt, totuși, încurajatoare. În opinia mea, de câteva zile avem un conducător în acest război. Da, de la acel „stați acasă, altfel, după sărbători vom avea înmormântări!”, Președintele Johannis a devenit conducătorul de care aveam nevoie. Sper să accepte această idee toți acei „gigibecali” care până acum mai mult au încurcat decât au ajutat.

    După ce vom trece peste această pandemie, degigibecalizarea societății va trebui să devină un obiectiv strategic al României. Altfel, nu vor muri oameni, dar va muri o țară.

     

    Valer Mărginean
    Șeful Poliției Locale Pecica, fost redactor-șef Observator Arădean

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    0 + 7 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.