Dubla măsură sau dublul standard exprimă sintetic (concis, pe scurt) situația în care două situații asemănătoare sunt judecate după criterii diferite sau când aceeași regulă se aplică diferit în funcție de situații ori persoane.

Cunoașteți expresia „orice lege are două capete, depinde de care capăt apuci”? Ei bine, aceasta exprimă exact, dar nu la fel de concis, ce înseamnă dubla măsură și este un fel de „lege fundamentală” în republica dublei măsuri care a devenit România ultimilor 3 – 4 ani.

Dacă guvernele politice au fost aproape catastrofale, dubla măsură, practicată acum la toate nivelurile, desăvârșește „catastrofa”. Pentru că, dincolo de marile probleme economice, România a ajuns țara în care adevărul nu mai este verificat cu aceeași unitate de măsură, ci după „carnetul de simpatii” al „verificatorului”, fapt care afectează și încrederea, autoritatea morală, coeziunea, inclusiv capacitatea statului de a lua decizii. Pe scurt, slăbește însăși ideea de comunitate.

O economie poate supraviețui unui an prost, o democrație poate supraviețui unui guvern incompetent sau corupt. Ba chiar mai multor guverne de acest fel. Dar o societate supraviețuiește cu greu atunci când își pierde încrederea și solidaritatea pe care doar bunele rânduieli le pot asigura.

Dubla măsură începe atunci când adevărul nu mai este legat de fapte, ci de persoana sau persoanele care invocă faptele. Sau atunci când oamenii nu mai întreabă dacă un anumit fapt este adevărat, ci dacă faptul a fost comis de un apropiat sau de un adversar. Așadar, atunci când adevărul a încetat să mai fie o chestiune de fapte și a devenit o chestiune de simpatii personale.

Acum, România nu este împărțită în stânga și dreapta, nici în suveraniști și europeniști. Este împărțită în cetățeni care acceptă și aplică aceeași măsură pentru toți și cetățeni care folosesc două măsuri, una pentru liderul pe care îl admiră și alta pentru cel pe care îl detestă. Iar aceasta este, probabil, cea mai gravă boală a democrației actuale românești.

Cine crede că aceste observații sunt exagerate sau chiar greșite, este rugat să încerce să-și amintească dacă a verificat vreodată, cu egală severitate (măsură), afirmațiile politicianului pe care îl admiră și ale politicianului pe care îl detestă?

Răspunsul la o asemenea întrebare poate face diferența dintre un cetățean și un suporter. Pentru că suporterul este subiectiv. Nu verifică, doar apără și încurajează în orice împrejurare un club, o echipă, un sportiv.

Cetățeanul este dator să fie obiectiv atunci când „măsoară” și „cântărește” prestația celui pe care-l votează. Sau, dacă este subiectiv, dacă este suporter politic, se cuvine să-și recunoască și să-și asume condiția, fără a ataca adversarii.

Dubla măsură și Dumnezeu

Întrebat din ce trăiește, Călin Georgescu a răspuns, printr-o combinație de misticism teatral și ortodoxism forțat (atenție, ortodoxism, adică ideologie, nu ortodoxie, care înseamnă credință, învățătură, morală), că „Dumnezeu are grijă de noi toți.”

Din perspectivă teologică, propoziția este adevărată și nici un credincios nu are motive să o conteste. Doar că nu are legătură cu transparența privind sursele de venit ale celui care se proclamă adevăratul președinte al României.

Desigur, cele două chestiuni nu se exclud, dar nici nu se substituie. Și este o probă de seriozitate să nu le amesteci într-o discuție publică, așa cum face de obicei, „președintele ales”.

Dar, pentru tema acestui articol, adevărata problemă nu este motivul pentru care a dat Călin Georgescu un asemenea răspuns teatral-evaziv – probabil are ceva de ascuns -, ci motivul pentru care acest răspuns a fost considerat suficient de admiratorii săi, deși nu a spus absolut nimic și, evident, nu a lămurit problema surselor sale de venit.

Interesant este că aceiași cetățeni care au considerat satisfăcător – și, poate, chiar memorabil – răspunsul lui C. Georgescu, cer vehement altor politicieni explicații până la „ultima virgulă”, cum se spune. Cer dovezi irefutabile, desecretizări de documente, de stenograme sau chiar de planuri militare – e drept, nu se știe pentru cine le cer, de vreme ce, mulți dintre cei care le cer nici măcar nu au pregătirea necesară pentru a le interpreta.

Călin Georgescu a anunțat că se retrage din politică

Desigur, faptul că se cere cât mai multă transparență este foarte bine. Așa se procedează într-o democrație serioasă – cu observația că solicitarea desecretizării unor documente, pentru a fi transmise public, este totuși, greu de acceptat. Numai că transparența, dacă este obligatorie, trebuie să fie la fel atât pentru adversari, cât și pentru idoli.

Nu se poate să ceri transparență adversarilor, dar, în același timp, să accepți ca idolul tău să fie opac.

Cum era de așteptat, politicienii au înțeles acest mecanism mai repede decât noi. Și, normal, au profitat. Dacă într-o piață există cerere pentru explicații mistice, vor exista politicieni care vor vorbi despre destin și providență. Dacă există cerere pentru conspirații, vor exista politicieni care vor găsi conspiratori. Dacă există cerere pentru ură, vor exista politicieni care vor transforma ura în program electoral.

Cine dictează aceste cereri? Noi. Nu din senin, ci pentru că așa am aflat noi de pe rețelele de socializare – nu mai intru în amănunte.

Tot mecanismele pieței politice românești au arătat că este mult mai rentabil să întreții o galerie decât să convingi un alegător. Să convingi înseamnă muncă, argumente, răbdare, respect și, mai ales, multă sinceritate.

În schimb, să întreții o galerie este mult mai simplu. Îi dai un adversar – adică, îi trasezi un obiiectiv – apoi îi dai un slogan și îi inoculezi o indignare mereu reîmprospătată.

Și uite-așa, politica noastră a devenit un campionat al galeriilor. Fiecare galerie își aplaudă echipa și huiduie orice spune adversarul. Evident, nimeni nu mai schimbă terenul pentru a vedea meciul și din celălalt unghi, decât dacă este obligat de rezultatul votului.

Partidele sunt și ele parte a acestei povești despre dubla măsură. Normal, și ele au abandonat, aproape toate, ideea de a convinge electoratul indecis sau chiar advers. Nu mai încearcă să construiască punți. Este mai rentabil și mai eficient să-și fortifice tranșeele. Nu mai urmăresc să câștige încrederea celor care gândesc diferit. Preferă să-și țină în frâu propriile triburi, care nu au nevoie de cine știe ce stimuli pentru mobilizare.

Dincolo de aceste strategii de piață, ar fi deplasat să aruncăm toată vina pe politicieni. Ei nu au inventat această situație de fapt de pe „piață”. O piață pe care noi am creat-o. Noi, cei care, folosind două unități de măsură în aprecierea unor fapte, am ajuns să confundăm loialitatea cu adevărul.

Noi, cei care ne-am pierdut disciplina de a aplica aceeași măsură atât propriilor cât și convingerilor adversarului.

Noi, cei care am convertit spiritul critic în spirit partizan, iar acesta este, probabil, cel mai grav lucru care i se poate întâmpla unei democrații. Pentru că o democrație nu moare atunci când oamenii votează diferit. Moare atunci când încetează să-i mai judece pe toți după aceeași regulă.

Da, Dumnezeu ne ține pe noi toți, dar nu ne ține la fel pe toți. O societate nu devine periculoasă atunci când apare un șarlatan. Șarlatani au existat și vor exista întotdeauna.

Dar devine periculoasă atunci când șarlatanul nu mai este obligat să dovedească nimic, iar adversarii lui trebuie să dovedească totul. Atunci, societatea încetează să mai fie o comunitate și devine o colecție de galerii care vorbesc aceeași limbă, dar nu mai împart același adevăr.

Așa arată o Republică guvernată de dubla măsură și, din păcate, este republica în care trăim.