În 1961, un puștan cu o chitară stă pe bancheta din spate a unei mașini de ocazie și vede profilându-se la orizont silueta inconfundabilă a New Yorkului. Nu știm de unde a venit, într-un fel, nu vom afla niciodată. Aflăm însă că puștanul e în drum spre un spital, unde este internat eroul său, cântărețul folk Woody Guthrie. Puștanul i-a scris lui Guthrie o melodie și ar vrea să i-o cânte. De ce ar trebui să ne intereseze toate acestea, poate gândi spectatorul neavizat. Într-un mod abstract și general, pentru că vedem în ele o oglindire stranie a timpurilor noastre. O lume în care istoria are loc. De multe ori avem tentația de a vorbi despre istorie la trecut, ca un capitol încheiat, dar ea este un prezent continuu. La începutul anilor ’60, lumea era în permanentă angoasă. Spectrul războiului nu se stinsese, în SUA bântuia stafia McCarthy-ismului, urmată de criza rachetelor cubaneze și de asasinarea președintelui Kennedy. Într-un mod foarte specific, pentru că puștanul în cauză este Bob Dylan.

Orice film biografic riscă să fie o hagiografie sau o pildă despre mărire și decădere. Surpriza filmului regizat de James Mangold, care revine la biografia unui muzician după Walk the Line, dedicat lui Johnny Cash, este că nu se înscrie în niciuna dintre aceste categorii. Nu ne ajută nici măcar să-i înțelegem mai bine eroul – Dylan, în interpretarea electrizantă a lui Timothée Chalamet, rămâne enigmatic și contradictoriu de la început până la sfârșit. Rămâne, așa cum o spune chiar titlul filmului, inspirat de versurile melodiei Like a Rolling Stone, în mod complet, deplin, un necunoscut. Ca orice demers filosofic care se respectă, filmul gravitează mai degrabă în jurul unei întrebări decât a unui răspuns. Cum se face ca un puștan din Duluth, Minnesota, pe numele său de naștere Robert Allen Zimmerman, născut într-o familie de evrei cu origini în Ucraina, Lituania și estul Turciei, a devenit vocea unei generații, întruchiparea nu doar a unui gen muzical, în mod tradițional mai degrabă creștin și anglo-saxon, ci și al momentului în care acest gen muzical face un salt în necunoscut, a leap of faith, un salt inspirat de credința în ceva indefinit, inefabil și se metamorfozează într-o muzică metisă, a tuturor, o muzică pe care ne e ușor să o recunoaștem și cu care ne putem identifica. O muzică care ni se pare firească astăzi, dar care avea toate șansele să-și alieneze unii contemporani, și să pară o revelație altora.

Foto: Nerdist / Searchlight Pictures

Leonard Cohen, pus frecvent într-o antiteză nu întotdeauna justificată cu Dylan, spunea că dacă ar ști de unde vin melodiile bune, s-ar duce mai frecvent acolo. Aspectul extraordinar al lui Dylan este că a petrecut, fără eforturi evidente, foarte mult timp în acel spațiu sacru al melodiilor perfecte și a dat foarte puține explicații despre calea străbătută pentru a ajunge acolo. De fiecare dată când un actor joacă un personaj bine-cunoscut, putem deveni pradă obsesiei de a-i studia mimica, gesturile, cele mai mici vibrații ale expresiei pentru a ne asigura de corespondența, cât mai perfectă, cu originalul. Chalamet are norocul retrospectivei. El nu îl joacă pe Bob Dylan așa cum era la douăzeci de ani, sfrijit, ușor provincial, cu haine uneori caraghioase, măcinat de îndoieli.  El îl joacă pe Bob Dylan așa cum îl vedem cu toții din perspectiva zilei de azi. Un OZN misterios, superb, cu coamă creață, ochelari de soare purtați și în încăperi întunecoase, călare pe o motocicletă, strălucitoare și nichelată asemeni unui armăsar din povești. Rolul perfect, dacă e să fim onești, și cine nu și-ar dori să-l joace? – Chalamet o face cu vădita plăcere și entuziasmul unui copil care a intrat într-un palat fermecat.

Monica Barbaro ]n rolul Joan Baez (foto: Screen Rant / Searchlight Pictures)

Merită remarcat faptul că actorii din rolurile lui Dylan, Joan Baez, Pete Seegers și Johnny Cash și-au interpretat melodiile din film. În cazul lui Chalamet este evident că are o voce mai corectă decât Dylan, și în același timp, îi lipsește ceva, un aspect care în mod subversiv adaugă încă un strat căutărilor filmului în ceea ce privește sursele inexplicabilului artistic.

Arcul narativ rămâne un crescendo continuu, culminând cu legendarul concert de la festivalul de folk din Newport, când Dylan și-a branșat chitara la circuitul electric și a făcut un salt cuantic în istoria muzicii moderne. Se oprește înaintea accidentului de motocicletă (era cumva inevitabil ca la un moment dat Făt Frumos să cadă de pe cal) și a unor explorări muzicale și spirituale mai chestionabile. Peter Bradshaw, scriind pentru Guardian, a remarcat un aspect biblic al poveștii: Dylan este comparat pe parcurs atât cu un mântuitor al muzicii folk, cât și cu un trădător, un Iuda.

Edward Norton în rolul Pete Seeger (foto: Nerdist / Searchlight Pictures)

În paralel cu el, apare Pete Seegers, personaj definitoriu al scenei folk americane (și un socialist căruia i s-au făcut zile fripte în perioada McCarthy-smului), interpretat cu multă empatie de Edward Norton, o personalitate a la Ioan Botezătorul, un precursor al unei noi credințe, dar ancorat încă în lumea veche. Seegers îl sprijină necondiționat pe tânărul Dylan și îl aduce în orbita producătorului Albert Grossman (Dan Fogler) dar și în cea a lui Joan Baez (Monica Barbaro), deja cunoscută și apreciată în cercurile avizate ale epocii. Inevitabil, filmul, al cărui scenariu, bazat pe cartea lui Elijah Wald Dylan Goes Electric!, a primit una dintre cele opt nominalizări la Oscar ale peliculei, a fost criticat în anumite cercuri pentru unele devieri de la adevărul istoric. Criticile au fost însă relativ puține, majoritatea celor în cunoștință de cauză admițând că în pofida unor omisiuni, A Complete Unknown  surprinde esența celor petrecute și atmosfera timpului său. O altă nominalizare bine meritată la Oscar este cea pentru costume: deși căutate atent, hainele personajelor ne sunt extrem de familiare, parcă scoase din second hand-urile populare ale zilelor noastre. Vremurile se schimbă, dar uneori mai și revin.

Boyd Holbrook în rolul Johnny Cash (foto: boyd-holbrook.com / Searchlight Pictures)

Spre deosebire de multe filme despre bărbați influenți și puternici, A Complete Unknown nu își neglijează protagonistele. Atunci când o vede pe Baez pe scenă, Dylan remarcă că are voce frumoasă, poate prea frumoasă, iar mai târziu, când ajung iubiți, o tachinează că nu-și scrie propriile melodii. Subînțeles, dar clar, este faptul că sub aceste remarci se ascunde o anumită gelozie – mulți dintre idolii lui Dylan, cum ar fi Guthrie, Hank Williams sau chiar prietenul său Johnny Cash (interpretat aici de Boyd Holbrook) au voci tradițional frumoase, pe când cea a lui Dylan a rămas întotdeauna disonantă, aproape neplăcută dintr-o prismă clasică. Baez nu-i va cădea niciodată la picioare lui Dylan, așa cum nu o face nici prima lui prietenă new yorkeză – Sylvie Russo (Elle Fanning), inspirată de Suze Rotolo, cea care apare, alături de Dylan, pe coperta albumului The Freewhelin’ Bob Dylan. Ambele îl vor învăța pe Dylan lecții de viață la care el este receptiv – dacă există din când în când aluzii la sursa geniului său, una ar fi faptul că este un elev ireverențios, dar atent. Din elementele disparate ale lumii din jurul său, Dylan se (re)construiește pe sine, după chipul și asemănarea a ceea ce și-a dorit să devină. Visul american, atunci când era încă în căutarea unei lumi mai bune și mai drepte.

Foto: Empire / Searchlight Pictures

Concertul electric de la Newport rămâne un moment de cotitură, dar nu și o ruptură. Într-o licență poetică a scenariului, Dylan îl vizitează pe Guthrie, a cărui sănătate e din ce în ce mai șubrezită de boala Huntington, și vrea să-i înapoieze muzicuța pe care o primise cadou. Guthrie insistă ca Dylan să o păstreze, un simbol al continuității unei tradiții renăscute. Resorturile și sursele inspirației artistice vor rămâne pentru totdeauna un mister, chiar și pentru cei înfășurați în mantaua geniului. Pentru majoritatea celor preocupați de actul creației, a ajunge în locul unde de găsesc operele perfecte presupune efort, sacrificiu și răbdare. Iar când ajungi acolo, dai de Bob Dylan, în blugi și ochelari de soare, iritat că-l întrebi el totuși pe care ușă a intrat.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”

Citește și:

Oscar Special 2025: Sebastian Stan e Donald Trump cel tânăr sau actorul și sălbaticul

Oscar Special 2025: „Wicked” – Barbie-Harry Potter într-o lume minunată-n care vei găsi…

Oscar Special 2025: Cu sau fără cojones… Emilia Pérez nu merge mai departe

Oscar Special 2025: Omul care nu și-a ținut gura și alte povești scurte pentru Oscar

BOB DYLEMMA. Bob Dylan și Premiul său Nobel se distrează reciproc cu butoanele „Accept” și „Block user”

Knock, knock… e Bob Dylan