Aradul are familiile Broșovszky, Vaczi sau Țârlea, familii care, generație de generație au dat sportivi senzaționali. Familia Broșovszky l-a dat pe primul marcator din istoria clubului UTA, în acel amicalul pierdut cu 2-3 în fața Banatului Sânnicolau Mic.

Era tatăl celui care, un sfert de veac mai târziu, ajungea campion al României și elimina pe Feyenoord, Ladislau „Gioni” Broșovszky. După un alt sfert de veac, fiica lui Gioni, Monica Broșovszky devenea noua stea a baschetului românesc, pentru ca verișorul acesteia, Attila Broșovszky, actualul manager general al clubului UTA, să fie vicecampion național cu echipa de polo AMEFA Arad.

De la Arad trec la Chișineu Criș, pentru că ceea ce probabil înseamnă familia Broșovszky pentru Arad, înseamnă familia Drăgan pentru Chișineu Criș. Nu scriu întâmplător astăzi despre familia Drăgan. Ieri a fost ziua de naștere a lui nea Ghiță, Gheorghe Drăgan, personaj care se confundă cu sportul de la Chișineu Criș din ultimele patru decenii. Antrenor al echipei Strungul Chișineu Criș, echipa care a promovat la mijlocul anilor 80 în Liga 3 după o victorie la baraj cu Motorul, victorie care a fost sărbătorită până dimineața pe străzile orașului, deși se întâmpla în perioada comunismului. A antrenat echipa locală și în anii 90, iar în 1999 era antrenor secund al lui Francisc Tisza la UTA în acel celebru joc de baraj cu Rocar, meci disputat la Alba Iulia în fața a peste 10.000 de arădeni.

În urmă cu câteva săptămâni, Carmen Crețu, nepoata lui nea Ghiță și verișoară a lui Claudiu și Alin Drăgan, a lansat o carte numită „Remiză cu viața”. Plecat din țară, nu am reușit atunci să scriu despre ea, astfel că am așteptat ziua lui Gheorghe Drăgan pentru acest lucru. A fost sală plină în Primăria din Chișineu Criș. Pe atunci se putea, nu erau restricții…

Cartea este o biografie cu suflet, sau, poate mai mult, este un elogiu adus lui Gheorghe Drăgan și familiei acestuia, lui Claudiu, lui Alin și, evident, Auricăi, soția și mama care a vegheat fiecare pas al celor trei. Este o poveste pe care o citești pe nerăsuflate, o poveste scrisă după zeci de ore de povești sub nucul unde se aduna toată familia. Am citit-o și nu mi-a luat prea mult pentru că nici nu m-am simțit ca atunci când lecturezi ceva. Răsfoind paginile am intrat în poveste de parcă mă aflam și eu sub acel nuc și îl auzeam pe Ghiță Drăgan cum povestește.

Spun că este o biografie cu suflet pentru că mă pun în pielea scriitoarei. Carmen a scris această carte făcând ceea ce îi plăcea încă de mică: să stea la povești cu unchiul și cu verișorii ei. A pus mult suflet înșirând toate acele cuvinte, pentru că, atunci când scrii despre cei apropiați ție, despre cei pe care-i iubești, sufletul coboară printre rânduri.

Este o carte despre viață în general, despre remiza cu viața pe care a reușit-o Ghiță Drăgan, atunci când toți cei care-l cunoșteau, Aurica, soția lui, Claudiu și Alin, oamenii din Criș, toți credeau că-l vor pierde. O boală cruntă, cancerul, a fost aproape să-i dea mat la doar 48 de ani lui Ghiță Drăgan. A rămas atunci fără piese pe tablă, iar singurul său argument în fața morții a fost tocmai dorința de a trăi. Și a reușit, e aici, printre noi, iar familia și toți cei care-l cunosc s-au bucurat ieri să-l sărbătorească. S-a încheiat remiză…

Prime aliniate ale cărții îți trezesc nostalgii. Ghiță Drăgan povestea cum alerga la bustul gol și desculț pe străzile pline de praf ale Zărandului, localitatea sa de origine. Mulți dintre noi am copilărit oarecum la fel. Erau vremurile în care copilăria era mai mult în stradă.

Cartea aș spune că nu este doar 3D, așa cum spune Carmen Crețu, autoarea ei. Este 4D, pentru că probabil această carte nu avea subiect dacă lângă cei trei nu era și Aurica Drăgan, cea care s-a bucurat și s-a necăjit în spatele cortinei la piesa pe care Ghiță, Claudiu și Alin au jucat-o. Aurica Drăgan a fost mereu cea la care cei trei se întorceau, cea care le-a dat tuturor energie, liniște.

Dar până să trec la Claudiu, cred că astăzi nu povesteam nici despre Claudiu și nici despre Alin dacă nu aveau un părinte precum Ghiță Drăgan. Majoritatea copiilor din România au nevoie de un Ghiță Drăgan, de un tată, un pedagog, un dascăl cum a fost el, un model pentru copiii lui și pentru copiii care i-au trecut prin mâini la școlile la care a predat.

Despre Claudiu auzim de la mijlocul anilor 90, atunci când fotbalistul de doar 16 ani care debutase la seniorii Crișului pleca la Romvest și avea să devină campion național în 1996 într-o generație din care mai făceau parte Botiș, Găman, Turcan, Ciba, Ciubăncan, Butunoi sau regretatul Adi Baciu, o trupă crescută și antrenată de legendarul Feri Tisza. După acea victorie, Claudiu a plecat la Rapidul antrenat pe atunci de Mircea Lucescu. Era prea fraged pentru a reuși în Grant și doi ani mai târziu de la acel titlul de campion, Claudiu devenea un om de bază la UTA. Era deja o certitudine și forma un cuplu de atac excelent împreună cu Călin Mariș, un cuplu de atacanți care ne aducea aminte aminte de Ungur și Mitu.

A plecat apoi la Dinamo și nu avea o sarcină ușoară. Trebuia să-l înlocuiască pe Adrian Mutu, plecat la Inter. Și a reușit. Ba chiar în prima lună a câștigat titlul de „Jucătorul lunii” în Liga 1. În acele vremuri era o vorbă: „Fotbaliști sunt cei de la televizor”. Claudiu era deja fotbalist… Campion al României de două ori cu Dinamo, câștigător al Cupei României, cu o selecție și un gol în echipa națională în 2003, tocmai contra echipei care un an mai târziu, în 2004, cucerea titlul european, Grecia…

Întreaga carieră, cu suișuri și coborâșuri, cu succese și accidentări, o cuprinde Carmen în scrierea sa.

Pe Alin Drăgan l-am văzut mai mult la final de carieră. Plecat de tânăr pe alte meleaguri, campion al Ungariei cu MTK, jucător prin Israel sau Franța, Alin s-a întors să-și cânte cântecul de lebădă pe plaiuri arădene, jucând pentru Ineu, Cermei sau Chișineu Criș, la ultima dintre echipe fiind chiar antrenor-jucător alături de cine altul decât tatăl său, Ghiță Drăgan. Era un copil foarte talentat și iute, iar mulți ziceau la vremea în care el a debutat la UTA că „e mai bun cu frate-so”.

Între ei nu a fost o competiție, a fost doar o relație extraordinară, o relația care poate da titlul acelui cântec: ”Nu există-n lumea asta frate ca al meu”…

Este o carte plină de haz, plină de povețe, dar în același timp o carte în care observăm că orice reușită a familiei era urmată de câte-o tragedie, de câte-un moment care a zguduit de-a lungul timpului această familie. 

La mulți ani, nea Ghiță Drăgan!

PS: Și pentru că am amintit de familia Broșovszky și am povestit apoi despre familia Drăgan, Attila și Claudiu sunt colegi în această perioadă în staff-ul administrativ al clubului UTA.