Dacă românul este o insulă într-o mare slavă, atunci arădeanul, evident, este un recif într-un golf liniștit bântuit totuși de nenumărate curente lingvistice și etnice.

Vorba vine, liniștit. Mai degrabă răscolit mai mereu de vânturi neprielnice și totuși generoase. Neprielnice pentru navigație, dar foarte bune pentru a pune rufele la uscat pe puntea imobilă a vasului eșuat.

Iar în acest punct fix înconjurat de vârtejuri mărunte, omul nostru, aidoma baciului din clasica anecdotă, stă imperturbabil.
Nu cugetă, doar stă.

Reținem contextul poantei: cel care întreabă este bucureșteanul nimerit pe coama dealului printre mioarele bălaie ale ardeleanului impasibil. Întrebarea este: ce faci, bace, stai și cugeți?

Răspunsul bine cunoscut ascunde însă sensul. Pentru că omul nostru, fie că stă pe vârful dealului aidoma căpitanului corabiei eșuate, fie că îl găsești la un pahar de vorbă la pabordul vieții sale molcome, nu cugetă.

El gândește. Cea ce este cu totul altceva.

Verbul a cugeta vine din fondul latin și se referă la a se mișca împreună, a acționa coordonat: co-agitare. Se vede clar: pentru romani gândirea înseamnă agitație, mișcare. Ajunși aici, îi putem compara cu grecii, cei pentru care mișcarea, agitația însemna simțire, sentiment, tulburare sentimentală: patetos (patetic, în românește), a peripatetiza însemnând a umbla roata confundat în discuții mărețe. Vezi școala peripatetică a lui Aristotel.

Ni-l putem imagina pe uscățivul din Stagira ca pe un profesor de liceu agitat din zilele noastre. Pe acesta îl știm cu toții: prins în vârtejul gândurilor sale, nu stă locului o clipă: se plimbă prin clasă, se agită în fața tablei, încercând astfel să-i atragă și pe elevi în cugetările sale susținute de o explozivă încărcătură emoțională.

Ne dăm seama, așadar, de unde vine agitația asta după un timp săcâitoare a celor din sud. Mai apropiați în timp și spațiu de rădăcinile latine și bizantine ale românismului, aplombul lor covârșitor, rapiditatea reacției în gândire și simțire ține mai mult de exterior. De imagine și fizic și mai puțin de manipularea interioară, intimă a gândurilor și sentimentelor.

Ardeleanul însă, iar arădeanul cu atât mai flagrant, este produsul unor conviețuiri recente cu ungurii și cu nemții, respectiv cu populații care vorbeau maghiara sau germana, chiar dacă erau evrei, slovaci, sârbi sau croați.

Verbul a gândi vine din maghiară. În maghiară rădăcina „gond” înseamnă grijă, acel ceva care te apasă, nu-ţi dă pace, respectiv toate grijile inerente vieții de zi cu zi. Germanul gedanke, înrudit cu englezul think vine din indo-europeanul „tong” cea ce indica inițial ceea ce se vede, cea ce apare, având așadar o componentă senzorială, de contact fizic cu o posibilă încercare. Problema apare, se ivește, ne este livrată de simțuri, înainte de toate de vedere. Observăm aici o oarecare înrudire cu maghiarul grijă în măsura în care ceea ce apare ni se „pune în cale” iar în ultima instanță ne pune pe gânduri. Înlăturarea problemei, a grijii, devine posibilă prin acțiune precedată de gândire.

La romani și greci diferențierea dintre acțiunea externă pragmatică și cea internă (teoretică) este mai puțin semnificativă. Cu o notă în plus, normal, pentru greci, în fond logica și filozofia ca gândire oarecum pură este invenția celor pe care gazdele exuberante ale turiștilor de astăzi îi consideră premergători.

Occidentul germanic va accentua această diferențiere. A gândi pentru germani și britanici este o îndeletnicire care în cele mai multe cazuri precede acțiunea, fiind concomitentă cu ea doar în cazurile evidente și bine reglementate anterior. Cum ar fi de exemplu sportul.
Românul occidental, arădeanul fiind unul dintre ipostazele flagrante ale acestei forme, trăiește așadar mai acut diferența dintre acțiune și gândire. El știe exact când stă, când acționează și când gândește.

Englezul ar fi spus bucureșteanului: Nu! Vorbesc cu tine. Neamțul poate ar fi adăugat: până mă lași în pace. Ungurul, având în vedere furtuna din sufletul său pustiit, ar fi spus răstit: Ce ar fi să mă lași în pace!

Ardeleanul, aflat mereu în defensivă, a spus ce a spus.

Însă dacă era arădean în mod cert n-ar fi spus nimic.

S-ar fi uitat lung în zare deasupra capului bucureșteanului, mormâind ceva de genul: Mmmmmda…

• Citește și prima parte: La arădeanul liniştit • Special Arad