Jurnalul unui arădean pe Sziget, zilele 2 și 3: Cel mai bun soare sunt norii

    de Iulia Notaros | 13 august 2022, 1:48 PM | Muzică | Reportaj | Topic special

    0

    Joi la patru după masa, norii, deși puțin amenințători, au acoperit soarele, aerul fierbinte, și vag umed, lipicios, începe să se răcorească spre suportabilitate. Aplicația ne spune că s-ar putea să plouă, ezit dacă să-mi duc pelerina pe insulă, decid să o duc, oricum e mică, făcută sul, înghesuită într-o bilă de plastic promoțională primită de la firmă. Să fiu și eu branduită, în ton cu moda insulei. Vorbind despre modă. Observăm două trenduri majore: fete în fuste transparente, ca niște perdele, purtate peste un chilot sau un costum de baie. Un model negru, cu paiete, pare ubicuu, probabil desprins din colecția de festival a unui lanț britanic de fast fashion. La băieți, intră în forță tricourile de fotbal, posibil vintage. Sunt atât de frecvente încât par să înlocuiască banalizatele tricouri cu trupe. În prima zi, câștigă detașat Liverpool, mă gândesc dacă asta e bine sau rău, apoi îmi pică fisa că melodia „One Kiss” a Duăi Lipa a fost adoptată, spre marele meu necaz, ca un imn neoficial al galeriei. E posibilă o revenire a tricourilor (trecute, sperăm printr-un ciclu de spălare) sâmbăta, când pe scena mare se va desfășura Calvin Harris, celălalt artizan al infamului cântec. Mai avem și mult Ajax, bine cunoscuta ediție Marley, nemți în designul clasic al campionatului mondial din 1990, delicatese din a doua și a treia divizie engleză și inevitabilul tricou Venezia, care e mai mult un echipament decât o echipă de fotbal. Un francez dezgustat îi explică unei englezoaice că cei cu tricou PSG cu siguranță nu sunt francezi.

    Tricourile Ajax abundă la scena Europe, pe al cărei sponsor l-am învățat, dar nu-l repet aici, că nu se merită. The Vices sunt din Olanda, un fel de Arctic Monkeys low cost care și-au ratat ținta temporală cu un deceniu. Sunt totuși plăcuți urechii, mai ales pentru un fan Arctic Monkeys care luni se va plânge că fanii recenți nu cunosc melodiile dubioase dar sublime de pe albumele vechi. Publicul e foarte numeros, e un moment din acela clasic al Szigetului când o trupă mai puțin cunoscută e surprinsă și încântată de numărul de spectatori care se prezintă la concertul lor. Pe scena mare Alice Merton cântă. Mare brânză, veți zice, dar eu încă sunt traumatizată de playback-ul desincronizat al Duăi. Dar uite că fata asta cântă, aici, pentru noi, și are o voce absolut extraordinară. Ne vorbește despre melodiile ei, despre cum anii pandemiei au fost foarte dificili pentru cei din lumea muzicii, au fost cei mai răi ani ai vieții ei. Oamenii dau din cap și aprobă, un dram de onestitate spontană într-o mare de artificii. Într-o lume de Due Lipa, fiți Alice Merton.

    Cerul e din ce în ce mai întunecos, s-a răcorit și aerul, e chiar plăcut, dar ploaia se lasă așteptată. (Spoiler: în mod evident, ploaia nu va veni. Pentru că mi-am dus eu pelerina branduită). Pe scena Europe avem acum un alt clasic al Szigetului: artistul mai puțin cunoscut la care într-adevăr nu vine multă lume, dar se creează o atmosferă specială. Noi suntem cei aleși. Surma e din Portugalia, ne aduce un electro eteric, pare atât de cuprinsă de muzică încât vrei și tu să intri in tripul ei. În primul rând un băiat privește fascinat fața de masă a Surmei, și-a pus pe gard accesoriul nelipsit, tricoul, desigur cel al naționalei portugheze. La scena mare urmează Bastille, pe care nu-i ascultasem aproape niciodată înainte de primul lor concert de pe Sziget, și de atunci au avut multe, sunt unul dintre acele nume care revin obsesiv în lista de artiști an de an. Motivul e simplu: Bastille sunt o distilare a tot ceea ce înseamnă o trupă de festival. Acea deschidere de ee-oo-e-o din „Pompeii” s-a întrupat din neant pentru a fi răcnită din toți rărunchii de douăzeci de mii de oameni ușor abțiguiți. Mă surprind și rămân tot concertul, împreună cu niște prietene care adoră trupa. Entuziasmul e contagios, mă metamorfozez temporar într-un eu necunoscut care e fan Bastille. Le cânt versurile. În spatele meu, două adolescente caută pe net care e faza cu Pompeii, mai târziu, pe vaporul cu care ne întoarcem de pe insulă, un cuplu se documentează despre căderea Bastiliei. Lăsați-vă copii să meargă la Sziget, faceți economie pe meditații la istorie. Spre seară ajung și la cortul Freedome, am niște timp înaintea începerii concertului, rememorez că am cântat versurile Bastille, îmi dau seama că de fapt nu le știu versurile, e ok și așa. Rilès e domn francez de origine algeriană, preocupat de teme de actualitate, două dintre hiturile lui se cheamă „Pesetas” și „Marijuana”. Showul e spectaculos, are o trupă de dansatori, dansează și el bine, are mișcări feline și sigure, publicul e în delir absolut și-i scandează numele, primele rânduri se mișcă cu acea unduire de mase omenești care poate scăpa ușor de sub control. Mă retrag în spatele cortului cu o bere, îmi dau seama că spre deosebire de Bastille, aici nu mă pot conecta la electricitatea publicului. Nu știu dacă e pentru că am gusturi muzicale, sau pur și simplu am îmbătrânit.

    Îmi dau seama că e poate primul Sziget la care încă nu am auzit pe nimeni folosind vechiul slogan al festivalului, ne trebuie o săptămâna împreună. Sau măcar șase zile. Lungimea Szigetului a fost mereu un element definitoriu, celelalte mari festivaluri țin în medie trei zile. Trei zile sunt ideale pentru organizatori și pentru că e mult mai ușor să găsești headlineri foarte puternici pentru fiecare. Szigetul a avut mereu o alternanță de „zile slabe” și „zile tari”. Pentru organizatorii festivalului, zilele tari sunt de importanță capitală, pentru că evident aduc banii. Ironic e că, pentru szitizenul obișnuit, zilele slabe sunt preferabile: e mai puțină lume, mai puțin praf, mai mult spațiu de desfășurare dacă vrei să explorezi insula. În zilele cu un headliner prea popular, eventual puțin atipic pentru un festival, cum a fost și Justin Bieber, insula se umple cu temuții posesori de bilete zilnice. Un grup demografic aparte, ei sunt mai puțin familiarizați cu regulile uni festival, tind să rămână comasați la scena mare, refuză să-și cedeze locurile din față la concertele de după masă. Pe la 8 seara, fix înainte de mult așteptatul concert, verigile slabe încep să cedeze, echipajele sanitare scot din primele rânduri ciorchini de fani în pragul leșinului.

    I-am apreciat așadar la justa lor valoare pe cei de la Kings of Leon, headlinerii de joi: de o monotonie și un plictis absolut, au cântat, netulburați, aceeași melodie lungă cât o viață sau cel puțin 90 de minute, și ne-au apărat de ce e rău, la capătul unei zile când și norii ne apăraseră de arșiță. Vinerea belieberilor a fost o altă poveste. La scena mare era puhoi de după masa devreme, showul, de altfel impecabil, al lui Stromae era dificil de urmărit chiar și de la depărtare, unde belieberii mai puțin hardcore fojgăiau după cocktailuri și beri. Am crezut că suntem în siguranță la scena Freedome, și am fost,  dar doar pe la 5 după masa când ne-am putut delecta cu Alfie Templeman, care cântă un indie melodic și a inspirat unei spectatoare românce exclamația de „vai ce mic și drăguț”, pe un ton folosit în general cu pudelul vecinului. Slowthai nu e mic și drăguț, ci mai măricel și nervos, dar a prins la un public aproape exclusiv britanic, filtrat de belieberii care deja se postaseră ferm la scena mare. Concertul zilei a fost cu siguranță cel al lui Woodkid, impecabil și în condiții vitrege. Era ceva aproape eroic în insistența cu care și-a dus până la capăt proiectul, muzical și vizual, în timp ce la câteva sute de metri se declanșa apocalipsa după Justin. Cei de la Jungle au fost mai ghinioniști, cortul Freedome era pur și simplu suprasaturat de un public dezinteresat, care se afla acolo doar pentru că se terminase concertul de pe scena mare, și li s-a părut că Jungle sunt vag de dans. Noi am decis deci să urmăm sfatul de run, boy, run al lui Woodkid și să o luam repejor spre vapor, visând la ziua de duminică, când va sufla vântul la Tame Impala. Poate vor fi și nori. Și eventual, ploaie.

    Mai multe imagini, în galeria foto (© Iulia Notaros)

    Jurnalul unui arădean pe Sziget revine. Ziua 1: Schimbarea la față a insulei | Foto

    Jurnalul unui arădean pe Sziget, zilele 4 și 5. Lucruri care te sperie și te fac fericit

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    7 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.