Și totuși, unde e intrarea, m-am întrebat stând în fața podului K. Intrarea, de când mă știu și vin la Sziget (în mod îngrijorător, mă apropii de aniversarea de 20 de ani) era în fața podului. Acum, sufla vântul și câte un szitizen confuz se apropia de structura de metal, încercând și ei să înțeleagă pe ce lume se află. Una raționalizată, urma să aflăm. Încă de pe vremea când primarul de sector al Óbudei încerca să dinamiteze proiectul Sziget pentru niște voturi de la conservatori și pensionari, s-a admis că anumite aspecte ale festivalului pot fi într-adevăr deranjante pentru locuitorii din sector. Primarul Óbudei a uitat de ele de cum a ajuns primar general, și și-a văzut în vistierie bănetul adus de festival, dar an de an, ele reveneau în discuție în luna august, când cetățenii din Óbuda dormeau pe ritmuri de David Guetta și se trezeau cu câte un olandez beat în ogradă. Una dintre aceste probleme eterne era circulația îngreunată în intersecția din fața podului K, ocupată de standurile de bilete. Cealaltă era numărul din ce în ce mai mare de szitizeni care, neputând să-și ducă băuturile alcoolice pe teritoriul festivalului, se îmbătau criță pe tăpșanul din fața intrării și pe străzile adiacente.

Folosind cei doi ani de pauză forțată, organizatorii festivalului au decis că e momentul unui pas radical. Intrarea pe teritoriul festivalului se face din acest an în interiorul insulei, după pod. Mare treabă, ar zice cei care nu au fost încă la Sziget, plus că e soluția logică. Da, este. Dar pentru cei obișnuiți cu „vechiul Sziget”, trecerea peste pod avea o valoare emoțională. Era trecerea obstacolului final care îți permite accesul la tărâmul fermecat. Puneai piciorul pe pod și îți ziceai, am ajuns. Acum, ai ajuns doar la primul gard al cursei. Dacă nu ai brățară, urmează coada pentru preschimbare, apoi controlul brățării și al bagajelor. Peisajul e același, odată intrată, cumva nu se schimbă nimic.

Te ia angoasa, eventual, pentru-că totul este la fel dar puțin altfel, ca în momentul în care trece o eroare de cod prin Matrix. Pădurea-galerie din partea dinspre Buda a insulei a devenit zonă protejată, cu acces interzis. O altă decizie logică, pădurea având un ecosistem fragil, care se restabilea greu după ravagiile festivalului. Ea oferea însă zone de campare umbrite și relativ izolate, un lux pierdut de cei care vin cu cortul în acest an. Campingurile VIP au fost revoluționate și ele. S-a renunțat la ideea unor campinguri „tematice” pentru națiunile care trimiteau, tradițional, mulți szitizeni (Franța, Olanda, Italia) și s-a trecut la un sistem axat mai degrabă la campinguri branduite de un anumit sponsor. Și aici poți vedea partea bună: una dintre valorile principale ale Szigetului este conviețuirea pașnică a unor oameni foarte diferiți, deci o „ghettoizare” națională putea să pară stranie. Pe de altă parte, accesul la campingurile tematice nu a fost niciodată interzis celor care veneau din alte țări, oricine putea să-și cumpere bilete și în acele zone, iar standurile cu mâncare specifică și scenele cu trupe mici venite din țările „țintă” aveau un farmec aparte. Se face însă că, odată cu preluarea festivalului de o firmă britanică, s-a schimbat și marketingul, și sursa principală a szitizenilor: cei mai mulți vin acum din Marea Britanie, cu un contingent în creștere din țări nordice. Olandezii „clasici” aproape că se pierd în acest peisaj în schimbare. Păi și unde sunt ungurii? Probabil acasă, încercând să calculeze cum se vor descurca din septembrie cu întreținerea care nu va mai fi subvenționată de stat. Combinată cu forintul slab și inflația galopantă, problema întreținerii devine una foarte reală și cu siguranță îi ține acasă pe cei care nu vor să dea 1000 de forinți pe o bere și 4000 pe un burrito (bun, dar cam mic).

Lipsa altor elemente tradiționale (aleea cu steaguri dinspre intrare, iluminatul special al unor zone de campare, unele locații culturale) pare să semnaleze că ne aflăm pe un Sziget de austeritate. Sau unul axat foarte cinic pe profit. Aproape toate locațiile au un sponsor, a doua scenă ca mărime e finanțată de Mastercard, zona VIP principală e sub egida H&M, Party Arena e sponsorizată de Ticketswap, și așa mai departe. Où sont les Szigets d’antan, îți zici, în timp ce sorbi din paharul reciclabil (și nu prea) berea pe care ai cumpărat-o la un preț exorbitant, și te gândești la vremurile apuse, cu mici scene dubioase și sendviciuri la prețuri derizorii, când moda nu includea neapărat chiloți de firmă, cu paiete, ci un tricou mai jerpelit, că doar te vei îneca în praf. Praful, ei, praful a rămas. Praful e etern. De fapt, praful e ceea ce va rămâne după noi când vom fi încălzit planeta până la sufocare, și ultima englezoaică în salopetă cu model de leopard va bea ultima bere și se va prăbuși în praful rămas în fața scenei mari.

Dar să nu fim (foarte) prăpăstioase. Am văzut, ca întotdeauna, și niște concerte, ceea ce e bine. Pe scena Freedome (by Mastercard, puțină contradicție aici) am început ziua cu israeliana Noga Erez, impecabilă într-o cămașă albă, neatinsă de praf,  care ne-a adus un electro-pop condimentat cu puțin rap, spre extazul contingentului de conaționali, care, mai târziu s-au putut delecta și cu Echo, tot israeliană, tot pe linia electro-rap, și tot surprinzător de plăcută urechii. Echo a cântat pe o scenă nouă, dedicată rapului, pe numele său Dropyard. Scena a fost promovată cu ideea pompoasă că toți artiștii mărunțesc pe limba lor, dar Echo a cântat mai degrabă în engleză, ceea ce în fond e bine, știam și noi despre ce e vorba, iar una dintre melodiile ei ne-a spus că suntem toți „flawless”.

Înaintea ei, albanezii cu nume complex, Kresha & Lyrical Son and Ledri Vula, cântaseră însă în albaneză, și live, din câte ne-am dat seama, ceea ce nu se poate spune despre oarecum conaționala lor Dua Lipa. Dua s-a străduit. Are o viziune, future nostalgia, cu elemente evident retro, dar privind spre viitor, am înțeles noi. Are un costumaș strălucitor, minuscul. Dansează mult. Doar că nu cântă live în majoritatea melodiilor, părțile mai solicitante fiind evident introduse din înregistrări. Iar asta nu e ok. Oamenii au dat bani grei pe bilete, alți bani grei pe apă, bere, un hot dog, o salată. Bani grei pe tricourile și pantalonașii minusculi branduiți Dua Lipa. Iar în aceste condiții, Dua vine cu cioara vopsită. M-am supărat acum câțiva ani pe Robbie Williams, care a cântat prost. Dar acum îmi dau seama că s-a străduit, și așa i-a ieșit, era deja, și atunci, un bărbat grăsunel în pragul vârstei de mijloc, și și-a pierdut suflul din când în când. Dar intenția a fost bună. Iartă-mă, Robbie, că nu am știut ce vorbesc. Dua ne-a speriat atât de tare încât ne-am luat tălpășița destul de prematur de pe insulă, țin totuși să menționez că le-am mai văzut și pe Nova Twins, pe scena Europa (plus un sponsor pe care l-am uitat), gălăgioase și energetice, și pe australienii Rüfüs du Sol, un fel de trupă compusă din trei DJ cu un look emo-gotic, dar care fac o muzică electronică absolut comestibilă. Dacă vă întrebați ce e cu diacriticele pe u, nimic. Ele se află în treabă. Pe Sziget, uneori, lucrurile nu au sens. Și asta e bine.

Foto: Iulia Notaros

• Jurnalul unui arădean pe Sziget, zilele 2 și 3: Cel mai bun soare sunt norii

• Jurnalul unui arădean pe Sziget, zilele 4 și 5. Lucruri care te sperie și te fac fericit