Eram în clasa a IX-a, stăteam în bănci, nu tocmai cuminți, așteptam ora de limba română. S-a făcut liniște în momentul în care a intrat profesorul Bâldea, un om pe cât de mic de statură, pe atât de impunător ca atitudine. Era foarte respectat de elevi, chiar îndrăgit de mulți, în ciuda faptului că era extrem de exigent când venea vorba de materia pe care o preda. S-a așezat pe scaunul din spatele catedrei, ne-a salutat, apoi, pe un ton foarte sobru, ne-a adresat o întrebare simplă, dar care ne-a încuiat pe toți cei prezenți în clasă.

„Care este singurul cuvânt al limbii române care nu poate fi tradus în nicio altă limbă?”. Inițial, am zâmbit cu toții, ne gândeam că e o întrebare capcană, dar apoi, am realizat că nu e, și ne chinuiam să găsim cuvântul respectiv. Au urmat câteva minute de forfotă, ne întrebam unii pe alții, după care…liniște. Nu reușisem să găsim răspunsul…

Venise rândul profesorului să zâmbească. A așteptat până când liniștea din clasă a devenit apăsătoare în așteptarea răspunsului, apoi s-a sprijinit cu coatele pe catedră și ne-a spus, continuând să zâmbească: „dor”. Nicio altă limbă de pe planeta asta nu are un cuvânt în dicționar care să exprime sentimentul pe care limba română îl definește ca dor!

Nu v-am povestit asta ca să deschidem cărțile de semantică. Însă, am ales să vă povestesc acest moment pe care l-am trăit în primul an de liceu, pentru că m-am gândit destul de mult în această perioadă câtă dreptate avea profesorul Bâldea. Cât de mult am folosit acest cuvânt, dor, în această perioadă în care societatea, așa cum o știam noi, a fost oprită de un dușman invizibil, care a sădit teamă și îngrijorare în rândul oamenilor. Suntem obligați să stăm în case, departe de multe persoane dragi nouă, privați de multe activități care ne umpleau rutina zilnică. Și… îmi este dor! Îmi este dor de mama, pe care o aud zilnic la telefon, dar pe care o văd doar o dată la câteva zile. Îmi este dor de surorile mele… Îmi este dor de masa de Paști împreună cu toți cei dragi mie… Îmi este dor de o aniversare a zilei mele de naștere la care să îmi adun toți prietenii… Îmi este dor de o ieșire în oraș, la o plimbare, fără să am asupra mea o declarație pe propria răspundere.

Dar cel mai mult îmi este dor de fotbal!!! De băieții mei, de mirosul ierbii proaspăt tunse pe terenul de antrenament, de adrenalina pe care o simt înaintea meciurilor oficiale. De chipurile băieților după antrenament, când, deși obosiți și transpirați, zâmbeau, mulțumiți de ceea ce au făcut pe teren. De atmosfera de vis pe care o trăim împreună cu suporterii la meciuri, de cântecele galeriei, de bucuria de la finalul victoriilor…

Da! Îmi este dor de toate aceste momente speciale, dar mă încarc în fiecare secundă cu gândul că vom reveni, cât de curând, la o normalitate care să ne permită să creem alte asemenea momente.

Cu două zile în urmă, stăteam pe terasă, savuram o cafea. Și mă gândeam cât de normală este această perioadă pentru natură. Totul își urmează cursul firesc. Doar omenirea trece printr-o mare cumpănă. Suntem obligați să gestionăm un eveniment fără precedent în ultimul secol. Guvernele caută să aplice măsuri pentru protejarea populației. Gradul de disciplină al fiecărei societăți influențează evoluția epidemiei în țara respectivă. Vedem gesturi de solidaritate, se fac donații pentru a sprijini această luptă care a prins omenirea destul de nepregătită. Valul de empatie care a înconjurat globul ne arată că încă mai avem suflet. Va trece și această perioadă, sunt convins, vom reveni la normalitate. Doar că, cel mai probabil, va fi un alt fel de normalitate. Vom fi obligați să ne modificăm principiile sociale. Vom fi obligați să prețuim adevăratele noastre priorități, după ce le-am identificat în această perioadă. Și, sper eu, atunci când ne este dor de cineva, vom merge să îi oferim o îmbrățișare!

Gyuszi Balint, antrenor principal al echipei UTA Arad