Este…. greu să găsești cuvintele potrivite, să le cântărești cu precizie inginerească și să le torni în propoziții perfecte, astfel încât să descrii fără greș măiestria cu care regizorul sirian Ziad Kalthoum a reușit să ilustreze imersiunea lugubră a sentimentelor într-o monotonie aspră, într-un colț al lumii în care gălăgia războiului este distantă și, totodată, permanent apropiată. „Gust de ciment” – proiectat vineri seară la fARAD – se situează undeva la limita dintre film artistic și documentar, este spectaculos de sublim și, în egală măsură, dureros de real. E un film monumental, e cutremurător, este… fără pic de urmă de exagerare, o capodoperă.

„Orașul Beirut era brăzdat în palmele lui”

Un film eseu plin de lirism, „Gust de ciment” urmărește viața de zi cu zi a muncitorilor care construiesc un zgârie-nori în Beirut, capitala Libanului, majoritatea refugiați sirieni care și-au văzut propriile case distruse de război. Au fost prizonieri între zidurile dărâmate, acum sunt prizonieri din nou, tot între ziduri.

Foto: screendaily.com

După ora 19, muncitorii se retrag sub pământ, ca niște furnici care se întorc din inerție la regină, moartă demult. Legea nu le permite să iasă în stradă după apusul soarelui. Cina e searbădă, dar nimeni nu se plânge. Majoritatea își ocupă timpul liber cu somn – e tot ce le-a mai rămas ca un drept civil indivizibil, de la Natură. Cei tineri și fără somn mai trag un fum de țigară sau verifică fără expresie fotografiile agențiilor de știri cu urmele războiului din Siria. La televizor, un trubadur bătrân și fără adăpost cântă despre nimicul care a rămas în jurul lui.

E un soi de insensibilitate monstruos de poetică în aceste cadre tragice.

Un tanc scufundat în apă este condamnat la un somn etern. E întuneric și e o liniște morbidă în țeava ruginită a tunului. Dar până și acest colos abandonat cară în adâncime un suspin șoptit, aproape imperceptibil, care se transformă violent într-o amintire crâncenă, în explozii asurzitoare, în urlete de durere și moarte la tot pasul, îngropată în bucăți din clădiri și în praf.

Foto: filmnapok.kek.org.hu

Un Babilon modern și surdo-mut, în care construcția nu se oprește niciodată

Traumele sunt reduse la o tăcere sobră, ca și cum suferința însăși ar fi ilegală. Filmul te obligă să fii acolo, în carne și oase, printre pereții rigizi și nefinisați ai unui zgârie-nori, unde unicul scop este construcția neîncetată. Ești un martor fantomatic în mocirla de beton, în praful de ciment. Ți-e greu să deslușești apăsarea aerului. Munca zilnică e înăbușită într-o stare de calm robotic. Orice urmă de emoție e o tortură secretă, intimă, zidită zilnic în această clădire care sfidează puterea de distrugere a omenirii.

Cu urechea potrivită, aproape că auzi tăcerea muncitorilor, iar cu mintea roasă de ciment nici nu mai sesizezi zgomotul infernal al bomfaierului, scrâșnirea metodică a lopeților, scandalul tâmp al ciocanelor, vuietul dement al polizoarelor și strigătul disperat al tijelor metalice îndoite.

Paradoxal, întregul film este însă o colecție de imagini brutal de captivante, de o frumusețe desăvârșită.

Foto: Twitter / Dustin Chang

Disciplina indusă pe șantier de regizorul Ziad Kalthoum – acest veritabil arhitect al poeziei cinematografice – este „vopsită” magistral, cu cea mai pură atingere artistică, de directorul de imagine, Talal Khoury, și compozitorul Sebastian Tesch, care reușesc să capteze o spiritualitate crudă și indolentă, pe care o constrâng la omniprezență. Construcția sistematică a clădirii se împletește cu blândețea surdă a vântului, neputința fluidă a betonului turnat devine una cu armonia nepăsătoare a Mării Mediterane, iar gândurile oarbe ale muncitorilor se pierd în platitudinea automatică din depărtare. Orașul pare lent și pașnic de acolo de sus, de la înălțimea la care nu-și permit nici păsările să se înalțe, doar oamenii.

Foto: Twitter / Dustin Chang

Regizorul Ziad Kalthoum nu se pierde în hiperbole visătoare. Păstrează intact fiecare coșmar. Aparent, le interiorizează și le transformă în ceva constructiv. De fapt, devine și el un refugiat. Se refugiază, alături de muncitori, în construcții, dar caută în permanență un sens în cursul firesc al vieții.

Cu un ritm calculat la milimetru, filmul „Gust de ciment” se ancorează cu un curaj inuman în crunta realitate, taie necruțător în carne vie și distruge cu nonșalanță tot ce îi cade în drum… dar, simultan, impune omenirii rămase în viață să-și reclădească normalitatea.

E o rara avis zdrobită încontinuu de beton, dar care renaște fără încetare, ca o pasăre Phoenix, în drumul ei lin spre un Paradis inexistent.

Filmul a fost introdus în programul fARAD ca urmare a colaborării cu Festivalul UrbanEye din București, unde a fost prezentat în anul 2017. Prin această colaborare, pentru prima oară, fARAD se va extinde în capitală, urmând ca la următoarea ediție UrbanEye să fie prezentată o selecție de filme din cadrul acestei ediții a festivalului arădean.