Iată-ne ajunși acasă după un scurt periplu în lumea mare (prima parte AICI), să vedem ce se mai întâmplă pe la noi, mai precis în presa locurilor cunoscute.

Presa comunistă – așa cum era peste tot – era formată în Arad din două cotidiane, Flacăra Rosie și Vörös Lobogó, editate sub controlul strict al secției de propagandă a partidului. Pentru cei câțiva din presa arădeană de acum care au prins acele vremuri nu sunt prea multe de spus, pentru cei care nu au avut ghinionul, nu spune prea multe.

Cert este că în 23 decembrie au apărut cu numele schimbat, Adevărul, respectiv Jelen (Prezent) datorită unor jurnaliști tineri care și-au luat soarta în mâini și s-au dus la tipografia Gutenberg fără să se consulte cu „șefii”.

În primele săptămâni cele două redacții, formate sub conducerea acestor jurnaliști tineri – numele lor este cunoscut chiar dacă niciunul nu mai lucrează în presa arădeană în afară de subsemnatul -, lucrau împreună, însă cu revenirea celor vechi, a jurnaliștilor-activiști de la Flacăra Roșie, la Adevărul, această înțelegere inițială s-a spulberat. Cotidianul maghiar, absolut independent, a mers înainte, Adevărul a revenit în haine noi la național-comunismul vechi, ajungând în cele din urmă să susțină Partidul România Mare prin directorul său – fost secretar județean cu propaganda -, ajungând și deputat PSD pe vremea când PRM era un fel de PSD mai extremist așa.

Paralel cu cele două, dar și legate de ele, au apărut tot felul de publicații efemere, pomenesc aici de Litera de tipar, Tribuna Aradului sau Opinia, legate ambele de Mihai Popovici, prima și de Petre Don, dar noutatea cea mare fost apariția în februarie 1990 a revistei Arca, Aradul devenind din nou un oraș cu o revistă literară lunară. Să nu uităm nici de revista Conversația, devenită în 94 Intermedia, a grupului din jurul lui Gheorghe Sabău, cunoscut mai nou, și nu doar în Arad, grupul Kinema Ikon.

În 1994 a apărut primul studio de televiziune particular din România, Intersat, mulți tineri jurnaliști, excluși de protocomuniștii de la Adevărul, retrăgându-se aici, în paralel cu încercări de a sparge monopolul fostei Flacăra Roșii cu publicații precum Reporter de Arad sau Observator arădean. Încercări până la urmă nereușite, astfel încât la începutul mileniului 3, cu observația apariției presei online, s-a format în mare imaginea bine cunoscută până astăzi: ziarele cele mai populare în Arad rămân cele două: Adevărul devenit Jurnalul arădean și Jelenul, devenit Nyugati Jelen, în limba maghiară.

Amândouă deținute mai nou de capitalul particular, amândouă legate de Ungaria, reprezintă presa corporatistă în Arad cu toate valențele și slăbiciunile care decurg de aici. Interesul economic este decisiv, iar pentru asta redacția trebuie să navigheze atent între diferitele interese de partid, deci independența redacțională este pentru ei doar un vis sau amintire frumoasă. Pe lângă ele avem un ziar de partid, ARQ și unul legat de interese complexe de afaceri și de partid: Glasul Aradului. Toate acestea, minus ARQ, apar și pe hârtie, dar greutatea s-a mutat și la ei pe online, aradon, până nu de mult, fiind portalul jurnalistic cel mai vizitat de către arădeni.

Încercarea cea mai vizibilă și reușită într-un fel de a crea o publicație independentă de politic și de afaceri a fost, fără îndoială, Observatorul arădean, un adevărat atelier jurnalistic al orașului între 1997 și un pic dincolo de 2000. Chiar dacă până la urmă a dispărut din peisaj, a rămas în presa arădeană prin mulțimea de jurnaliști tineri care au plecat de acolo și care acum încearcă, în spiritul asumat in redacția aceea mitică, să se descurce pe cont propriu.

Sunt însă și unii care și-au fructificat cele învățate la Observator în politică sau afaceri, ajungând chiar în funcții de conducere – Andrei Ando sau Doru Sinaci – sau lucrând pentru diferite oficii de comunicare ale administrației sau realizând publicații online pentru diferite grupuri de interese sau partid, altele decât PNL.

Ajungem astfel la cele câteva nume de publicații online în care jurnaliștii încearcă să se descurce pe cont propriu, neadmițând amestecul în treburile redacției de forțe din exterior, fie că sunt financiare, prin reclamă, fie politice, tot din reclamă, inclusiv ale administrației.
Scriam în prima parte că în Arad nu există nicio publicație susținută de cititorii săi, moda, din ce în ce mai aplicată în occident, fiind absentă cu desăvârșire pe la noi. De aceea, aceste, două-trei, redacții trebuie să trăiască din banii obținuți după o profundă cumpănire, selectând publicitatea care este pur și simplu publicitate, nu amestec în treburile interne. Nu este deloc ușor, redacțiile fiind obligate să lucreze la turație redusă, amenințate mai mereu cu implozia.

Nu e foarte greu să stabilești aceste redacții care, dacă ar avea și sprijinul arădenilor, ar putea relativiza influența marilor nume și care trăiesc pe stilul tradițional „mă plătești, am grijă de tine”.

Cum am văzut este vorba de sume simbolice, important ar fi ca toți arădenii interesați de presă să se activizeze și să-și susțină publicația în care cred cu 5-10 lei pe lună.

Cu cât se va întâmpla mai târziu acest fenomen, cu atât mai greu va fi să găsești adevărul în presa arădeană.