Îmi permit să mă bag și eu ca musca având în vedere antecedentele.

Andrei Marga mi-a fost profesor la facultate. Chiar din primul an, atunci când, lector universitar fiind, ne-a predat cursul de logică formală. Nu era domeniul lui, a recunoscut de la început, se pregătea evident pentru fiecare curs și nu se supăra dacă după o vreme cei mai talentați studenți îi atrăgeau atenția asupra unei inexactități sau abordări interpretabile. Era tânăr încă, un pic mai în vârstă ca studenții săi, arăta bine, chiar dacă se mișca oarecum straniu, de parcă era sub controlul unei forțe nevăzute și era evident altfel decât veteranii profesori de la filozofie, unii aduși direct de la șaibă ca să predea socialism științific sau alte asemenea aberații.

Dar mai era ceva la Andrei Marga. Ceva care ne făcea să fim atenți cu el. Avea o anumită superbie față de colegi care nu provenea doar din studiile sale serioase făcute inclusiv în Germania. Mai precis, chiar si asta ne punea pe gânduri: nu oricine și nu oricum primea, pe vremea aceea, bursă pentru universități occidentale. Un coleg de al său care a predat puțin la universitate la Cluj și cu care am devenit mai târziu colegi în învățământul liceal din Arad, mi-a povestit la un pahar la restaurantul de la Parc, cum a fost cu bursa lui. Tot în Germania și cam tot pe atunci.

Bineînțeles, înainte de plecare a trebuit să se prezinte undeva. După explicațiile de rigoare, a primit un plic cu sarcina de a-l preda la München cuiva care știa exact de ce și cum. Ajuns acolo, amicul s-a dus până la clădirea Europei Libere și s-a pus pe o bancă. Cântărea șansele sale. Ce ar fi dacă nu s-ar duce la adresa indicată de acasă, ci s-ar prezenta la redacția radioului cel mai ascultat în România și ar preda plicul? Asta presupunea să nu se mai întoarcă în țară, să aleagă așadar exilul.

„Crezi sau nu, am stat așa vreo două ore până m-am decis, mi-a povestit amicul în timp ce își lua sticla de bere de la gură. Decisiv a fost că pe undeva bănuiam că în plic nu este nimic important, poate chiar o foaie goală pe care scrie: vezi că ți-am tras-o! Era doar așa pentru control, un obiect simbolic prin care băieții erau prezenți în viața mea, o atenționare că suntem cu ochii pe tine”.

Bineînțeles, din moment ce în anii optzeci beam bere împreună la Parc, amicul nu a intrat la Europa Liberă. S-a dus unde trebuia, și-a făcut treburile pentru care s-a dus la München, după care a revenit în țară. Însă nu era omul sistemului, după o scurtă perioadă universitară s-a trezit în învățământul liceal.

Nu și Andrei Marga, cel care și-a văzut visul cu ochii după căderea lui Ceaușescu. Socializat în anii comunismului biruitor, dar marginalizat sub aberația ceaușistă, în fine, prin Iliescu și ai săi, a dat de cei care erau ca el: deștepți, pregătiți, gata să joace cartea comunismului reformat și cu față umană. A devenit în scurt timp rector, apoi, sub țărăniștii reformați și ei, ministru al învățământului, iar în cele din urmă ministru de externe. După dizolvarea PNȚCD în neantul pregătit de specialiștii din umbră a intrat în PNL-ul deja forjat pe imaginea convenabilă băieților deștepți și descurcăreți nevoie mare.

Cariera sa însă s-a frânt oarecum după ce a fost stabilit la începutul deceniului trecut că atât el cât și soția au colaborat cu Securitatea. Eu cred că asta explică multe, inclusiv ieșirea sa cu referire la războiul din Ucraina care a produs scandal atât în lumea politică românească, cât și în Ucraina. În fond e vorba de un fost ministru de externe al României.

Ceea ce știu mai puțin cei care acum sunt oripilați de ideile lui Andrei Marga este că omul nu se dezminte: pornește direct din filozofie, chiar din Jürgen Habermas, filozoful german al cărui discipol se consideră și care în iunie a scris, la 93 de ani, un articol în Süddeutsche Zeitung care, de asemenea, a produs reacții vehemente în Germania și în lumea care știe cine este Habermas.

Filozoful legat de școala de la Frankfurt nu merge atât de departe ca și discipolul său, nu vorbește de împărțirea Ucrainei între țările vecine, dar susține că singura cale este o înțelegere între Occident și Rusia, altfel pacea rămâne o iluzie. Cam cu asta a început și Andrei Marga la Alba Iulia, în fond vechile convingeri legate de lumea colonială sovietică nu se transformă în apă așa de ușor, mergând chiar până la a obtura pădurea de copaci. Adică până la orbirea hermeneutică, ar zice cineva care se pricepe. Numai că, spre deosebire de Habermas, Marga a fost socializat în România lui Ceaușescu, naționalismul implicit, arma secretă dintotdeauna a serviciilor secrete românești, nu i-a fost străin niciodată, așa că merge mai departe, văzând șansa păcii în corecțiile teritoriale ale Ucrainei în favoarea vecinilor, fie că e vorba de Rusia, Polonia, Ungaria sau România.

Și pentru că domeniul de expertiză filozofică al lui Marga este știința interpretării, hermeneutica mai pretențios spus, trebuie să realizăm că din acest punct de vedere fostul rector de la Cluj este imbatabil.

E simplu: cei care nu sunt de acord cu el, nu îl înțeleg, deci sunt proști, nu sunt în stare să interpreteze realitatea, textele și comportamentele.

După toate acestea mai rămâne doar o singură întrebare: interpretarea situației după Domnul Marga cum poate fi înțeleasă?

Nostalgie după vremurile trecute, simpatie pentru Diavol sau o obligație care trebuia plătită?