Pare chiar straniu acum, dar cu atât mai semnificativ că salutul cel mai folosit și cunoscut printre evrei este: Shalom! Pace, adică.

Devine însă de înțeles dacă ne gândim la cei 5784 de ani de când evreii își socotesc istoria. Suntem imediat după anul nou evreiesc, sărbătorile, foarte complexe și vechi, din jurul acestui eveniment abia s-au terminat, când Israelul a fost atacat în ziua de Shabbat de organizația teroristă Hamas.

Un atac cum n-a mai fost, chiar dacă statul modern al evreilor este oarecum într-un continuu război cu lumea arabă din jur, în frunte cu cei care se numesc palestinieni. La ora când scriu aceste rânduri au murit peste 1200 de evrei și în jur de 1000 de palestinieni. Și nu doar soldați, numărul copiilor omorâți trece de trei sute, aducându-ne aminte de cele zise odată de Golda Meir: când palestinienii își vor iubi mai mult copiii decât îi urăsc pe evrei, atunci va fi pace.

Desigur, se poate discuta mult și bine despre această situație, despre rădăcinile milenare ale resentimentului – am fost atent la alegerea termenului – față de evrei, cu toate acestea este oarecum absurd ce se întâmplă. Nu neapărat în Israel, acolo unde absurdul se simte la el acasă, ci în lume, inclusiv la noi, atunci când la asemenea ocazii lumea se împarte în două: cei filosemiți – am impresia că sunt în continuare în minoritate – și cei antisemiți, în continuă transformare și reconfigurare în funcție de starea de moment a lucrurilor.

După Holocaust este peste mână să fii antisemit pe față – nu că nu ar fi cazuri – așa că antisemiții zilelor noastre se ascund după tot felul de texte și gesticulații, realizând așa un antisemitism postmodern, pe modelul artelor zilelor noastre, acolo unde evidența, sensul și semnificația sunt mai greu de surprins la prima vedere sau citire.

Ajunge să ne gândim la vizita lui Zelenski în România, cel care, în persoana sa, sintetizează tot ce urâsc extremiștii care de cele mai multe ori sunt și antisemiți. Bine, la noi e ca la nimenea, în fond să anulezi prezența liderului ucrainean în Parlamentul României de teama Șoșoacăi, este chiar demn de spiritul marelui Caragiale.

Ca să nu mai vorbim de marele Vladimir Putin, aflat în război cu un stat care e privit de el ca un fel de Palestina rusească, cel care consideră că în războiul din Gaza SUA este de vină fiindcă nu a reușit până acum să satisfacă cererile legitime ale palestinienilor.

Sigur, ne putem întreba ce are asta cu războiul terorist din Israel. Răspunsul este cât se poate de simplu: lipsa de responsabilitate și neseriozitatea unor lideri care astfel efectiv dau apa la moara atitudinilor și ideilor extremiste, o adevărată seră pentru toți antisemiții și șovinii de fel și chip.

Timpul ne va arăta ce se ascunde după atacul Hamasului, având în vedere că fără susținere masivă din exterior, organizația ar putea aprinde eventual focuri de tabără în Gaza, nu să tragă mii de rachete care țintesc Israelul. Nu este deloc o întâmplare că pe prima pagină a marilor ziare și publicații, războiul din Ucraina a cedat locul conflictului legat de Israel.

În fond, evreii joacă de milenii rolul țapului ispășitor pentru orice și oriunde.

Iar ceea ce este poate cel mai grav este situația generală în lume, în Europa și în SUA, o situație care seamănă foarte bine cu cele care au precedat izbucnirea celor două războaie mondiale.

Uniunea Europeană se luptă cu tendințe centrifuge, venind mai ales din partea țărilor foste sovietice, din partea celor pe care le-a primit cu mare bunăvoință în uniune imediat după destrămarea sistemului în care marele Putin era un ofițeraș KGB care lucra îndeosebi în Germania actuală.

SUA sunt împărțite între tradiția parlamentar-democratică și provocarea penibilă a lui Donald Trump, cel care promite că în prima zi după ce ajunge președinte va opri războiul din Ucraina. Fără să mai spunem că, tot după el, dacă el era președinte și nu boșorogul de Biden, războiul din Israel nici nu ar fi avut loc. (În paranteză și legat de relația strânsă dintre Israel și SUA, doar atât: poate că știe el ce știe, în fond nici cu Netanyahu nu ne este rușine, masivele demonstrații din ultima vreme împotriva măsurilor sale antidemocratice arătând și slăbiciunile statului evreiesc..).

Cu alte cuvinte, atunci când politicienii încep să vorbească pentru cei mulți, să le spună ce vor ăia să audă, treaba devine cât se poate de dubioasă. Și periculoasă. Responsabilitatea dispare, în locul ei apar slogane și diversiuni de amețit marea masă, de o aduce în situația în care, așa cum zicea Golda Meir, ura împotriva dușmanilor fabricați de acești politicieni malefici să devină mai puternică decât iubirea pentru propriii lor copii.

Iar, atunci, în acele vremuri de care să ne ferească Domnul, degeaba mai salutăm noi de dimineața până seara cu „pace”!
Shalom!