A trecut foarte mult timp de când nu l-a mai lăsat pe M.F. Haisten să scrie. Nu neapărat că nu mai făcea parte din el, ci doar pentru că fișa postului lui nu înlesnea acest lucru, nu se plia cu ceea ce însemna să fii/devii un jurnalist. Cu toate acestea, trebuie să îi mulțumească lui  M.F. Haisten, pentru că el i-a tras de mânecă pe redactorii șefi, el le-a trimis un text despre „Marți”. Da, știe, scrie încurcat, iar povestea aceasta o va explica în doar câteva propoziții (una dintre chestiile pe care le-a învățat ulterior în redacție). Redacția era la un chef, nu se mai știe exact care, iar el avea ceva treabă cu un jurnalist de acolo. Pe neașteptate a fost chemat la ei la masă, iar redactorul șef i-a propus să scrie „de marți”. Mintea lui, boemă și foarte dezordonată ca întotdeauna, nu a priceput mesajul clar transmis și a analizat cerința. Deci… să scrie despre MARȚI! Și a scris despre MARȚI, a trimis mail-ul, cu o dispoziție de „în fine, nu voi ajunge nicăieri cu asta”. Dar… a doua zi a fost anunțat să își dea demisia din locul în care lucra atunci, deoarece va deveni unul dintre acei oameni mai speciali, jurnaliști mai exact. Nu are sens să explice, sau să transpună în cuvinte bucuria, nu ar avea cum, iar cine poate…minte.

Acum, el vrea să revină la  M.F. Haisten, la cel ce a fost înainte și din care a păstrat o foarte mare parte deoarece îl bucură mult când se reîntâlnește în versurile multor melodii. Începe cu U2- With or without you.

Acolo Bono spune că „I can’t live , with or without you”, și să știți că… știe băiatul ăsta ce știe. Nu poți trăi fără să accepți toate părțile tale, nu poți pur și simplu opri sau pune pe „mute” ceea ce într-o oarecare măsură te definește. Și așa ajungi la „You give youreself away…”. Și așa este, te lași în vâltoarea a tot ceea ce simți și tot ceea ce știi. Fun fact: versurile acestea Bono le-a scris atunci când  se lupta cu viața personală și viața de rock star. Asta a ieșit din el. O baladă superbă.

Mergem mai departe, iar  M.F. Haisten i-a adus aminte de Guns ‘N’ Roses- Since I don’t have you. Sincer, cred că dacă nu se apuca scrisul de el, se apuca el de cap… Sunt atât de multe versuri care, dacă te pui să le asculți, sunt atât de frumos construite, ba mai mult sunt puse și pe ritm, că ți-e ciudă. Și așa a ajuns să își dorească, să își impună aproape, să facă ceva mai mult , mai frumos. Orice, dar orice care să egaleze în sufletul lui, tot ceea ce a auzit. Vrea să faci mai mult, și mai bine, iar gândul acesta nu îi dă pace niciodată. Nu are cum să se oprească vreodată în a găsi acele cuvinte care, puse în ordinea corectă, poate trezi și în alții acea palpitare a inimii pe care o simte și el. Vrea ca și celălalt să o simtă.

Și aici intervine jurnalismul. Informația. Corectitudinea. Să ajungi să poți transmite ceva folositor cetățeanului în slujba căruia te afli. Aici nu mai este vorba despre  M.F. Haisten, despre lucruri subiective, trebuie cumva să atingi și să incendiezi spiritul din oamenii de lângă tine. Nu poți trece prin rândurile scrise ca un simplu adverb, trebuie să devii predicatul! Acțiunea! Nu poți fii doar o simplă sinteză. Spuneam că aici intervine jurnalismul. De fapt aici intervin cei de la Led Zeppelin cu „Stairway to heaven” și versurile: „And if you listen very hard /The tune will come to you at last/ When all are one and one is all”. Da! Într-un final vine și adevărul. Indiferent în forma în care este scris, adevărul iese, nu la iveală, ci în ceea ce se simte. În ceea ce se simte în mod colectiv. Și așa ajungem să ne facem și datoria de jurnalist, aceea în care cetățeanului nu doar i se prezintă adevărul, este forțat să îl și simtă. Să simtă adevărul care îl înconjoară, dar care s-a tot ascuns până acum într-o comoditate inconștient-suicidală.

Iar de aici, de la adevărul scuipat, nu printre dinți… „Welcome to the jungle!”. Ne-am întors, din nou, la Guns’ N’ Roses. Ne întoarcem în jungla asta de lume, de oameni prădători, de președinți de consilii județene și directori de instituții care devorează și ultima fărâmă de umanitate în speranța unui ban gros. Sunt atâtea versuri aici… De la „If you got the money, honey we got your disease” la „Uh ah, I’m gonna watch you bleed” și finalul apoteotic „It’s gonna bring you down!”, încât te face să te pregătești pentru o apocalipsă. Sunt folosite cuvinte dure, iar imaginea portretizată nu este una care să te facă să te simți confortabil. NU! Departe de asta! Este una care să te pună în gardă, să te facă să vrei să te pregătești pentru război. Și oricât ar fi de faină piesa… nu e chiar așa. Nu e război. Trebuie puțină răbdare, un pic mai mult echilibru.  În orice adevăr sunt două părți, oricât am dori noi să îl coafăm. Dar aici intervine și boala jurnalistului: dragul lui adevăr, copilul lui drag, his own „sweet child o’mine”, de multe ori îl poate duce la pieire și să bată la ușa raiului pentru validare supremă.

Însă, în slujba cetățeanului, din punct de vedere jurnalistic, și aici ador că se îmbină perfect cu partea artistică, „Nothing else matters”! Chiar nimic nu mai contează atunci când prezinți adevărul bazat pe fapte, indiferent că e coafat pentru a nu „speria” o anumită categorie de cititori, adevărul, în esența lui, acolo rămâne. Rămâne scris, parafat și ștampilat. Și dacă aveți impresia că un jurnalist nu are demoni interiori, vă înșelați dragii mei, un jurnalist adevărat va avea întotdeauna, dar întotdeauna, demoni interiori. Sunt acei demoni ai insiguranței, demoni ai comodității, demoni ai încrederii. Dar cu toate acestea, cu toate vocile care-i stau și urlă în cap, un jurnalist are și va avea întotdeauna un singur scop: adevărul. Asemeni lui M.F. Haisten al lui. O grămadă de demoni, dar un singur scop: adevărul. Oricât l-ar durea, oricât m-ar durea. Scopul ultim este să nu ajungem demoni, ci voci!