Oscar Special (1) Blade Runner 2049 – din eșec lamentabil, un veritabil film cult al viitorului

    de Tomck@t | 14 ianuarie 2018, 7:06 PM | Film | Oscar Special | Recomandările editorilor

    0

    Când am văzut pentru prima oară „Blade Runner”, literalmente m-a adormit. Dar nu filmul a fost de vină. Probabil ProTV-ul, pentru că l-a difuzat destul de târziu în noapte și este foarte posibil ca muzica din film să fi ajutat, la rândul ei, procesul suav de rapid de a-mi crea vise dulci cu oi electrice. Cu toate astea, ca orice sci-fi de calitate, atât filmul, cât și soundtrack-ul creat de Vangelis – genial, de altfel – m-au fascinat instantaneu și m-au fascinat încă o dată, când am apucat să-l revăd cap-coadă. Hype-ul era cu atât mai mare, deoarece știam deja că Denis Villeneuve (cunoscut pentru „Sicario” și „Arrival”) va regiza sequel-ul, iar de partea muzicală – așa cum se anunțase inițial – trebuia să se ocupe Jóhann Jóhannsson, cel care a făcut o treabă teribil de bună tot în filmele „Sicario” și „Arrival”. Pe de o parte din păcate, pe de altă parte din fericire, până la urmă, acesta a fost înlocuit cu Hans Zimmer și Benjamin Wallfisch. Ce impresie mi-a lăsat „Blade Runner 2049”? Înainte de premieră, un cinematograf din Londra a promovat filmul cu un mesaj direct la țintă: „Don’t worry, they didn’t ruin it” (Nu-ți fă griji, nu l-au ruinat). Aproape că mai mult de atât nu aș adăuga nici eu.

    Dar să începem cu partea proastă: de ce e noul Blade Runner un eșec?

    Chiar dacă nu întotdeauna, e un adevăr universal acceptat că nicio continuare sau remake nu poate să eclipseze originalul, în special atunci când vorbim despre un film cult, iar în cazul de față vorbim despre „Vânătorul de recompense” (Blade Runner) al celebrului Ridley Scott. Denis Villeneuve a avut, astfel, o sarcină extrem de grea, chiar dacă extrem de palpitantă. Și dincolo de curajul de a pune bazele unei noi capodopere postmoderne cu pretenții de film cult… poate că nu a fost suficient de curajos sau inspirat până la capăt. A reușit să capteze și să exploateze vibrația enigmatică care a consacrat franciza, dar filmul scârțâie puțin la un element cvasi-megaimportant pe care-l numim suspans.

    Este ușor de înțeles, deoarece producătorul executiv și (după cum a recunoscut ulterior) chiar unul dintre scenariștii filmului, a fost însuși Ridley Scott, iar ca să faci o replică onorabilă după propria ta operă… păi, e la fel de tricky precum fabricarea unui suflet de unicorn. Sau de replicant.

    Cu toate astea și – într-un fel – pe bună dreptate, filmul a primit în mare parte critici pozitive, unele chiar la superlativ (The Guardian l-a numit „un viitor film clasic”, iar The Telegraph drept „cel mai spectaculos și profund blockbuster al timpurilor noastre”). La polul opus, în schimb, s-a dovedit a fi o adevărată catastrofă în Box Office. Suma atinsă e 91,847,732 de dolari la ora actuală, bugetul total pompat în film ridicându-se la 150 milioane de dolari. Ridley Scott a identificat rapid problema: „E al naibii de lung”. 2 ore și 43 de minute, mai exact. Regizorul norocos, canadianul Villeneuve a dat din umeri și a spus doar atât: „Eu fac filme. Nu eu le vând”.

    Regizorul „Alien” a creat în 1982 o poveste (adaptată, ce-i drept, după romanul lui Philip K. Dick, „Visează androizii oi electrice?”) relativ simplă, însă mirobolant învăluită într-un mister plasat într-un viitor distopic, unde mașinile zboară în ploaie și hologramele uluitoare te fac să urinezi Coca-Cola… și a făcut-o (vorbim tot de Ridley Scott) pișându-se contra vântului, preferând să facă un film artistic neo-noir și nu un basm galactic precum confratele regizor George Lucas cu al său „Star Wars”. Poate tocmai de aceea, filmul nu a excelat imediat după premieră. Căzând, pe deasupra, în umbra succesului filmului „E.T. Extraterestrul” al lui Spielberg, „Blade Runner” a rulat în cinematografe doar cinci săptămâni și a acumulat un profit de numai 27 milioane de dolari și ceva, în condițiile în care bugetul a fost de 28 de milioane de dolari. La asta se mai adaugă și nereușita lui Scott de a crea un „univers” pus la punct din primul șut. Filmul a avut ȘAPTE versiuni de-a lungul timpului, re-reeditări la cererea Warner Bros., iar ultima variantă, „The Final Cut”, din 2007, a fost o remasterizare digitală cu ocazia aniversării a 25 de ani de la debut, în care Ridley Scott a mai adăugat niște extraschimbări.

    Vestea bună pentru Blade Runner 2049?

    Contrar profitului slab, este indubitabil unul dintre cele mai bune filme din 2017

    Recenzia de față e total lipsită de spoilere, în caz că nu ți-ai dat seama până acum. S-ar putea să vrei să vezi filmul, dacă nu ai făcut-o până acum… și deci rectific: TREBUIE să vezi filmul! E de ajuns să știi doar că acțiunea se petrece la 30 de ani distanță față de primul Blade Runner, e vorba din nou de replicanți, firește, dar e vorba și de un „miracol” – promotorul problemelor existențiale, exact ca data trecută. De dragul fanilor înrăiți, nu lipsesc nici elemenele nostalgice, filmul fiind un catalizator de momente și simboluri care aduc un tribut originalului Blade Runner. Căluțul fiind cel mai semnificativ obiect. Ce-i drept, aici e o jucărie din lemn și nu e un unicorn dintr-un vis sau un rezultat Origami.

    Iată câteva motive pentru care trebuie să vezi Blade Runner 2049:

    Actorii… nu prea. Deși, unii sunt surprinzător de buni!

    Actorul principal, Ryan Gosling, nu excelează neapărat, dar nici nu dezamăgește. Și-a făcut treaba așa cum i s-a cerut, plictisit și năucit parcă după nereușita de anul trecut la Premiile Oscar, când a ratat premiul în categoria „Cel mai bun actor” pentru prestația din „La La Land”.

    Nici bătrânul Harrison Ford nu radiază de talent. El e tipicul Harrison Ford așa cum ne-a obișnuit în ultimii ani. Cândva un supraviețuitor șarmant și luptător badass al luminii, acum e un bătrân morocănos care ne arată degetul mijlociu și ne spune că-l doare fix în paișpe. E bine, totuși, că l-am revăzut în sequel!

    Ies în evidență și două actrițe tinere, despre care s-ar putea să mai auzim în viitor: Ana de Armas, în rolul hologramei Joi, și Sylvia Hoeks, în rolul amazoanei-replicant Luv.

    Surpriza cea mare vine însă exact de unde nu ne-am fi așteptat și anume din partea unui actor-cântăreț blamat de unii și adorat de alții pentru interpretarea lui Joker în „Suicide Squad”, Jared Leto. El îl interpretează pe Niander Wallace, cel care duce mai departe moștenirea antagonistului din primul Blade Runner, Dr. Eldon Tyrell. Actorul trezește la viață replicanți cu nemiluita în film… dar mai mult de atât, trezește la viață un personaj remarcabil, un psihopat cu ochi morți și aere de Dumnezeu cu care nu prea-ți vine să-ți compari mușchii, chiar dacă e doar un handicapat malefic.

    O mostră despre cât de bine joacă Leto se poate observa și într-unul dintre cele trei scurtmetraje realizate înainte de premiera filmului. Acțiunea primului scurtmetraj se petrece cu un an înaintea celei din film (adică în anul 2048), al doilea (vezi mai jos) – în care apare Jared Leto – are loc în 2036, iar al treilea, o animație, în 2022.

    Apropo… îl vedem și îl auzim în introducere pe regizorul Denis Villeneuve. Sincer să fiu, sunt absolut convins că e un replicant!

    Muzica este de nota 10

    Hans Zimmer și Benjamin Wallfisch au făcut o treabă excepțională, inspirându-se din sunetele „paranormale” create de Vangelis pentru primul Blade Runner și dându-i, în același timp, o tentă modernă, o linie melodică la fel de ezoteric-electrică, dar poate chiar mai lină și mai puternică pe alocuri. Nici nu mai are rost să argumentez prea mult, ajunge să precizez că muzica nimerește și acum (precum în primul Blade Runner) cu precizie magistrală tonul filmului, fiecare scenă „subliniată” cu muzică căpătând o gravitate memorabilă. Cele mai reușite piese din soundtrack sunt, pe departe, „Sea Wall” și „Her Eyes Were Green”, dar este extrem de interesant și zgomotul ce amintește de întreceri de motoare din „Flight to LAPD”.


    Un alt plus muzical este apariția lui Elvis Presley și al lui Frank Sinatra… în forme holografice, desigur. „Suspicious Minds”, „Can’t Help Falling in Love”, respectiv „Summer Wind” și „One for my baby (and one more for the road)” sunt cele patru „piese-musafir” în film, excelent plasate în momentele de liniște dinaintea unor furtuni evidente.

    Cromatică EPICĂ

    Filmul începe cu un gri spălăcit, cu o ceață ce emană mesajul „nu ai vrea să fii aici”. Pătrundem apoi în megapolisul caracterizat în primul rând – așa cum ne-am obișnuit – tot de ploaie, dar și de o ceață densă și nelipsitele reclame holografice. În luminile orașului predomină verdele și albastrul, fleșcăite din când în când de o pată intensă de roșu (de regulă, luminile patrulei de poliție). O altă culoare distinctă este violetul rozaliu, care emană fericire lipsită de griji și erotism în aceeași măsură, asociate în acest film cu Joi, holograma-companion pentru oameni (sau replicanți) singuratici.

    Cea mai mistică culoare este, însă, galbenul. Când vezi galben (sau portocaliu) în Blade Runner 2049… și mai auzi și acea muzică tulburătoare, venită parcă de pe Venus, ești instantaneu și perfect conștient că te-ai căca pe tine de frică, dacă ai fi în carne și oase acolo. Exagerez, desigur, filmul nu este atât de răscolitor de sentimente, dar e unul dintre puținele și interesante cazuri în industria filmului când imaginile și sunetul înlocuiesc orice emoție suplimentară. Starea de calm general în film este deopotrivă tranșantă și năucitoare. Rețeta audio-vizuală funcționează perfect așa cum e.

    Cât despre final, acela dă spre un alb purificator. Punct ochit, punct lovit!

    Blade Runner = FORERUNNER

    Dincolo de faptul că rimează, „forerunner” se spune la ceva care creează un precedent, iar Blade Runner are acest potențial.

    Un lucru neobișnuit se petrece foarte subtil la Hollywood în ultimul timp… și chiar e de bun augur, dacă se adeverește că putem vorbi despre un fenomen. Producătorii au avut o maximă încredere în Villeneuve și l-au lăsat să se desfășoare cu un foarte-lungmetraj de mai mult de două ore și jumătate, cu extrem de puține „artificii” tipice de blockbuster. Accentul fiind pus, deci, pe artă. Regizorul a avut mână liberă să ridice ștafeta atât de sus cât a putut, la nivelul filmului original. Sigur, efectele speciale debordante și nu în ultimul rând costisitoare sunt cele care fac diferența, la care se mai adaugă distribuția deloc neglijabilă în frunte cu tânăra speranță a Hollywood-ului, Ryan Gosling și „veteranul” Harrison Ford. Dar de când au regizorii o libertate atât de mare în producerea unui film? Un alt exemplu recent ar fi, chiar dacă nu se integrează în categoria filmelor artistice, „Star Wars: The Last Jedi”, la care regizorul Rian Johnson a avut ocazia de a veni cu script-ul original, după care a avut aproape 100% libertate în a-și duce până la bun sfârșit opera, chiar cu riscul de a enerva fanii (ceea ce, parțial, s-a și întâmplat) și chiar cu o durată extrem de lungă, de 152 de minute. Întrebarea e: vom mai avea șansa extraordinară să vedem filme sci-fi atât de curajoase și „mind-blowing” precum cele din anii ’60-’70? Cele mai bune exemple ar fi „2001: O odisee spațială” și „Solaris”. Iar dacă răspunsul este favorabil, „Blade Runner 2049” este, cu siguranță, un nou deschizător de drumuri!

    Premii Oscar

    Având în vedere inserția lui Elvis și Sinatra, se elimină șansa la categoria „Soundtrack original”, dar are șanse la piese originale. De asemenea, se cuvine un premiu la efecte speciale… dar în afara acestora, cel mai probabil, Blade Runner 2049 nu va mușca prea multe statuete Oscar. Nu este exclusă nominalizarea la „Cel mai bun regizor” și poate chiar „Cel mai bun film”, dar din anumite motive, fără șanse de câștig. Pentru că SF-urile rămân SF-uri, deci ceva ce la Premiile Oscar (cu excepția celor care îndeplinesc anumite criterii sociale și politice de actualitate) fac o figurație din complezență și cam atât. Dar asta nu schimbă faptul că filmul este de notă aproximativ maximă. Sau poate greșim cu toții… și eu, și criticii de la Rotten Tomatoes, The Guardian, The Washington Post, The Telegraph, Empire, Consequence of Sound, The Atlantic și IndieWire.

    Nota autorului:

    Surse foto: IndieWire, YouTube, TechnoBuffalo, The Art of VFX, Ain’t It Cool News, ICG Magazine

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    9 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.

    Logo Aplicatie Special Arad

    Special Arad