Dacă nu te-ai pierdut niciodată la Sziget, înseamnă că nici nu ai fost cu adevărat. Organizatorii pregătesc an de an hărți din ce în ce mai complexe, pe lângă cea din pașaportul de festival în zilele noastre ai la dispoziție și aplicația, sau pur și simplu Google Maps, deși versiunea lor este evident cea a insulei „obișnuite”. În disperare de cauză, în câțiva ani s-a încercat denumirea arterelor principale, Elvis Presley Boulevard, aproape la fel de poetic ca și Sunset Boulevard, dar tot ajungeai la un moment unde credeai tu că nu trebuie (asta pentru-că de fapt întotdeauna ajungi fix unde ți-a fost menit să fii). S-a renunțat deci la proiect, arterele de circulație de pe Sziget nu au nume, ca în celebra melodie a celor de la U2, a cărei versiune remixată pregătea atmosfera în cortul A38, într-o după masă toridă de vară- după primele două zile relativ blânde ca și temperatură, ieri a sosit arșița, și cu ea, praful învolburat care totuși devine și el o splendoare când se aprinde ca mici licurici portocalii în lumina apusului.

Dar până la apus mai era mult, lângă A38, szigetarii și duceau viața lor de huzureală. Pe aleea principală se plimbau multe cupluri care dau peste cap toate (pre)concepțiile despre familia tradițională, o temă foarte de actualitate în Ungaria, unde Coca Cola a îndrăznit să-și lanseze campania #loveislove, pe care o văzusem deja în iunie la Viena, unde făcea parte, cu cel mai mare firesc, din normalitatea orașului și unde până și tramvaiele aveau stegulețe-curcubeu. Suntem deci în singurul loc normal din Budapesta, unde e normal ca belgienii flamanzi și valoni să discute amical despre fotbal, în tricourile ușor de reperat ale Diavolilor Roșii, e normal ca un szigetar în cărucior cu rotile să se poată mișca liber, inclusiv în apropierea scenei, e normal să-ți arunci gunoiul la un punct de reciclare (ediția de anul acesta este cea mai implicată în protecția mediului din istoria festivalului), e normal ca atunci când cuiva i se face rău să-i sară cel puțin zece persoane în ajutor, e normal și ca un szigetar maghiar să treacă cu un zâmbet prietenos pe lângă cele două steaguri care în afara insulei sunt aproape la fel de periculoase ca cel cu curcubeu: steagul Slovaciei și cel al României.

E deci foarte normal ca la ora 5, la primul concert al zilei din A38, să fie foarte multă lume care o întâmpină pe Grace Carter, o solistă din Anglia căreia i se aplică perfect stereotipica expresie de „o voce de excepție”, și ale cărei melodii, balade pop puternice, cu elemente de soul, sunt inspirate din experiențele ei de tânără de rasă mixtă crescută într-o familie monoparentală și un mediu preponderent alb. Deși venit aparent dintr-un mediu social și muzical diferit, artistul care concerta aproape concomitent pe scena mare, americanul 6lack, originar din Atlanta, abordează teme similare, frecvent legate de experiențe proprii, și mai ales de relații interumane problematice. Cumva în vena lui Kendrick Lamar, 6lack nu ezită să afișeze o anumită vulnerabilitate, până nu de mult greu acceptabilă în lumea macho a hip hopului.

În zilele cu soare, intervalul orar de după masa e destul de ingrat la scenele mai mici, unde nu este nici cort, nici o structură mai voluminoasă care să dea umbră. Astfel, la scena Europe au loc foarte frecvent concerte ciudate, în care publicul, pitulit sub copaci, urmărește concertul de la distanță, iar trupa de pe scenă trebuie să comunice cu grupuri disparate aflate la stânga sau dreapta scenei. Totuși foarte mulți se descurcă spectaculos de bine, cum a făcut-o acum câțiva ani compatriotul nostru Tony Baboon, iar ieri luptau vitejește columbienii de la Danickattack.

Profitând de un mic răgaz între două concerte, am ajuns finalmente și la Sziget Beach, unde tocmai se lăsa deja menționata lumină de caramel a apusului, probabil momentul perfect de a fi pe plajă, răcoriți de briza serală a Dunării, cu un fundal sonor de ambient și zeci de limbi întrețesute, ca o stare originară de dinainte de Babilon. În astfel de condiții e relativ ușor să pierzi noțiunea timpului, așa că la întoarcere spre scena mare a trebuit să fac o mică cursă de obstacole efectuată, cred, în timp record- ca informație de coloratură, distanța medie parcursă zilnic în timpul festivalului este de 12 km conform datelor pedometrului meu, deci nici vorbă de leneveală, o zi de festival e mai degrabă antrenament pentru curse de semifond.

Pe scena mare concerta, conform descrierii unui tânăr din audiență, „ o femeie superbă în pantaloni foarte scurți”, adică, să fim onești, chiloți. Nimic surprinzător, suedeza Tove Lo este cunoscută pentru abordarea foarte deschisă, am zice chiar revoluționară, a sexualității feminine, ca un fenomen de sine stătător, și nu doar o oglindire a dorințelor masculine. Totul într-un ambalaj de muzică pop perfectă, ca un cal troian plin de paiete și luciri cu care Tove își vehiculează ideile ușor neortodoxe. După Tove a fost rândul lui Martin Garrix, care vine din Olanda, are 23 de anișori, mulți înainte, și e extraordinar de talentat la răsucit butoane. Are și mulți fani, ca domnul de vârstă medie care a declarat solemn că așteaptă concertul acesta de când se știe, lucru surprinzător dat fiind faptul că Martin a mai fost pe Sziget, iar domnul a petrecut vreo 20 de ani într-o lume tristă și pustie, încă lipsită de micul Martin. Trecând peste incongruențe, nu vă putem spune prea multe despre concertul în sine, doar că oamenii au părut că s-au simțit bine, au primit bastonașe luminoase, iar cineva a făcut gestul oribil de a scăpa acest bastonaș într-o toaletă mobilă, care a stârnit astfel un mic happening, surprinzându-i pe toți cei care se repezeau în ea între două concerte- dacă în Trainspotting ne-a fost introdusă cea mai sordidă toaletă din Scoția, aceasta e cu siguranță cea mai disco toaletă din Budapesta.

În loc de Martin Garrix, am mers la Yeasayer în A38. Soundul americanilor e un fel de farfurie zburătoare muzicală, adică ceea ce Wikipedia categorisește ca fiind rock experimental. Elemente aparent disparate (unul dintre membrii trupei citează influențe bollywoodiene, celtice și africane) devin în mod miraculos un tot congruent, iar Chris Keating este probabil americanul cu cea mai frumoasă pronunție maghiară din istorie-și cei mai frumoși teniși roșii. Îmi dau acum seama că încă nu v-am introdus în cronica foarte importantă a celor mai faine încălțări de la Sziget: Keating conduce detașat în fața adidașilor albi ai lui Jain. La 11, pe scena Europe erau evident niște coreeni, și anume Idiotape, trio de muzică electronică compus din Dguru, Zeze și DR. Chiar așa, și au fost excelenți, un fel de variantă mai edgy a lui Martin Garrix, cu instrumente pe bune. Prezența lor intensivă a dezavantajat-o puțin pe diafana Anna of the North, pe care, rușine nouă, am abandonat-o relativ devreme pentru a spăla putina cu vaporașul, dar măcar astfel am avut experiența plăcută de a fi ultimii trei inși lăsați pe vapor-puține lucruri sunt mai dureroase ca momentul în care impiegatul companiei budapestane de transporturi coboară bariera în fața ta și îți declară cu cruzime: next boat!

Foto: Iulia Notaros