Când s-a ales tema ediției curente a Conferințelor Dilema, înainte ca lista cu ceilalți invitați să fie definitivată, organizatorii s-au gândit automat la un singur nume: Nicu Alifantis. „Pentru că cine altcineva ar fi mai potrivit, când vorbim despre muzică și versuri?”, a spus amfitrionul obișnuit al conferințelor, Sever Voinescu, redactorul-șef Dilema (nu mai e „veche” – vezi aici). Cea de-a doua seară a evenimentului împărțit în trei zile a însemnat, așadar, și nucleul tare în termenii temei alese, dar și seara cu discuții mai lejere, mai puțin filosofice și, în primul rând, cu muzică pe bune: un concert Nicu Alifantis, împreună cu Răzvan Mirică, în sala de concerte a Palatului Cultural.

Intitulat GEMINI, duetul cu Răzvan Mirică (chitaristul formației Direcția 5 între 1991 – 1996) este un proiect nou al maestrului Alifantis, în care se încearcă „diverse sonorități”, cu instrumente precum chitară electrică, sitar, mandolină și ukulele. La cel din urmă instrument, ukulele, cântă Alifantis și îi spune „ăsta micu’” sau „amicule”. „Gemini” este un proiect mai experimental și mai calm față de proiectul „mai acustic” numit FRAGIL (din care, alături de Alifantis și Mirică, mai fac parte Mihai Neniță – vioară, vioară stroh, Adrian Flautistu – contrabas / bass, vocal și Lyben Gordievski – pian, baian) și categoric mai diferit față de proiectul „mai rock” numit ZAN (din care fac parte Alifantis, Mirică, Virgil Popescu – bass, vocal, Sorin Voinea – keyboards, vocal și Relu Bitulescu – tobe, percuții).

După concertul Nicu Alifantis și Răzvan Mirică, în care unul dintre highlight-uri a fost melodia „Balada blondelor iubiri”, refrenul fiind, din senin, din pura naturalețe a momentului, acompaniat de public, a urmat o convorbire cu Sever Voinescu, din care am aflat că cel mai bun album al lui Alifantis, pe oricine întrebăm, inclusiv pe autor, este considerat cel de-al doilea, „Două melci”, și că Alifantis nu se consideră folkist, „nici nu se cântă la noi folk ca la americani”, a spus artistul, menționând că cei mai apropiați ca stil de folkul adevărat ar fi Valeriu Sterian, Dorin Zaharia și Nicu Vladimir. Dacă nu folk, atunci ce? – a fost întrebarea firească, la care Nicu Alifantis nu a putut răspunde, decât că este o intersecție între muzică și poezie, cu toate că în aceeași categorie intră și artistul Tudor Gheorghe și nu putem spune despre el că e folkist, a argumentat Alifantis.

Poezia, desigur, este un element esențial în muzica lui Alifantis. Spre deosebire însă de folkiștii americani, precum Dylan sau Cohen, care au versuri proprii, Alifantis a colaborat de-a lungul carierei cu alți artiști-compozitori precum Alexandru Andrieș sau Florian Pittiș și este inspirat de poeți celebri, de la Eminescu la Bacovia și, desigur, Nichita Stănescu (una dintre cele mai celebre piese ale sale fiind „Ce bine că ești”), dar și poeți mai puțin cunoscuți precum Leonid Dimov, astfel că, așa cum a sesizat Sever Voinescu, Nicu Alifantis popularizează prin muzică, practic, poezia românească. „Sunt perfect conștient de acest lucru, dar sunt conștient și de valoarea mea… ceea ce nu cred că e un lucru rău, orice artist trebuie să fie conștient de valoarea sa”, a spus artistul, adăugând că acest lucru vine, desigur, cu o obligație, este un rol în muzică și literatură care îl responsabilizează.

Alifantis a vorbit și despre debutul său în muzică, care deși a început cu Cenaclul Flacăra, a pornit, de fapt, din teatru. Alifantis a fost și actor (și de teatru, și de film), primul său rol fiind în spectacolul „Philadelphia ești a mea” în anul 1972 și tot în acel an a început să compună și muzică de teatru, pentru spectacolul „Furtuna” de Ostrovski, la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Alifantis continuă să compună muzică de teatru și în zilele noastre, cea mai recentă colaborare a sa fiind anul trecut, cu regizorul Alexander Hausvater și Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște, la spectacolul „Împărăteasa Chinei”. Printre regizorii cu care a lucrat cel mai bine, Alifantis i-a mai amintit și pe Alexandru Tocilescu (n. 1946 – d. 2011), Alexandru Darie (n. 1959 – d. 2019) și Mihai Măniuțiu.

Întrebat de Sever Voinescu cum ar defini „starea sonoră” a muzicii sale, având în vedere că nu e neapărat folk, este inspirată de poezie și își are rădăcinile în teatru, Nicu Alifantis a spus că preferă ca alții să-i definească muzica, „mi-ar plăcea să aud doar că m-am mai maturizat puțin”, a spus oarecum în glumă artistul, iar ca interlocutorul și publicul să fie băgați și mai mult în ceață, a mai adăugat: „să știi că eu nu mă iubesc foarte tare”. Moderatorul Voinescu nu a mai insistat, a conchis doar că „sunt destui care te iubesc, în schimb” (maestrul Alifantis l-a rugat să nu-l ia cu „dumneavoastră”), în aplauzele publicului, în semn de aprobare.

Conferințele Dilema la Arad continuă astăzi, 20 aprilie, de la ora 19:00, tot în Sala Filarmonicii, cu Mircea Mihăieș, care va vorbi despre „«Stilul târziu» al lui Leonard Cohen” și de la ora 20:30 cu Mircea Cărtărescu, a cărui conferință se numește „Poezie și destin”.