Un nou an, o nouă apocalipsă pe Sziget. După urgii naturale cum ar fi praful, noroiul, și englezii în costum Borat, anul acesta a lovit inflația. Menționasem în articolul anterior că prețurile vor fi mari, dar majoritatea szitizenilor, mai ales cei care nu sunt familiarizați cu starea precară a economiei maghiare, au rămas interziși la vederea hamburgerului la 5000 de forinți, și a berii la 1800. Regulile generale ale vieții se aplică însă și Szigetului: uneori panica e mai mare decât problema.

Szigetul, conform tuturor studiilor făcute – da, cineva se ocupă și de asta – a rămas, proporțional cu prețurile din oraș, la fel de scump ca în anii anteriori, cu o medie de 15-20% peste prețurile dintr-un local de pe centru. Jaf la drumul mare, răcnesc unii. Costurile organizării evenimentului duc firesc la necesitatea unor prețuri mai ridicate, spun cei care s-au sculat odihniți și și-au băut ceaiul calmant de lavandă. Desigur, impactul cel mai mare al creșterii prețurilor afectează specia pe cale de dispariție a festivalului: localnicii.

În iunie, rata inflației, în Ungaria, a fost de aproape 20 la sută – la o medie europeană de 5%. Atunci când ți-e greu să plătești ratele și regia, nu e sigur că o poți trimite pe junioară la Billie Eilish. Sau o trimiți cu sanvișul și sticluța de apă, cum mă trimitea bunica la grădi. Pentru-că vicisitudinile au venit mereu grămadă pe capul ungurului, creșterea prețurilor a fost cuplată cu dispariția medicamentului național de pe Sziget: Unikumul a fost înlocuit de noul sponsor, Jägermeister. O altă mutare pro-britanică, susură ungurul în timp ce-i stă langoșul de 4000 de forinți în gât de necaz, și masa lui e năpădită de tineret occidental care habar nu avea ce e Unikumul, dar tremură de trepidație la ideea unui Jäger bomb. Traduse pe limba lor, prețurile nu mai sună chiar atât de abrupt: 13 euro hamburgerul, un mizilic de 4.5 euro berea.

Foto: Iulia Notaros

Problema principală a anului trecut, praful,  a fost rezolvată în linii mari de soartă: perioada dinaintea Szigetului a fost neobișnuit de ploioasă la Budapesta, solul insulei nemaifiind atât de brutal de uscat ca vara trecută. Organizatorii s-au pregătit și ei cu măsuri, care însă nu au fost încă foarte testate. O diferență vizibilă față de anii anteriori este că în zonele foarte circulate dintre scenele principale s-a redus numărul spațiilor de campare, pentru a se menține zone în care vegetația rămâne aproape intactă, în speranța că ele vor scădea intensitatea prafului iscat pe arterele de circulație. Aceste schimbări pot fi în legătură, chiar dacă nu directă, cu faptul că în anul acesta numărul szitizenilor care nu-și petrec noaptea pe insulă, ci au cazări în oraș, pare să fi crescut simțitor. Cum dreptul de campare este inclus din start în bilet, organizatorii nu aveau cum să reducă numărul de locații posibile de campare sub un minim necesar, deci preferința de a rămâne în oraș pare să fie una care a evoluat natural, în ritm cu creșterea pachetelor turistice care includ, pe lângă experiența festivalului, și alte programe budapestane, de la ture gastronomice la vizite la băi, muzee și monumente istorice.

Foto: Iulia Notaros

Nimic mai frumos decât szitizenul care sprijină economia Budapestei, doar că primele două nopți ale festivalului au rezultat în cozi nemaivăzute la ieșire și o înghesuială fără precedent în mijloacele de transport în comun, al căror mers nu pare să fi fost adaptat fluxului crescut de pasageri. După trei stații pe tramvaiul numărul șase, devenit o cutie de sardine, cu coatele unei italience în coaste, care-l caută cu disperare pe Massimo, tasat și el undeva în puhoiul uman excedat, mai că-ți dorești un păhăruț de Jäger urmat de un somn dulce pe salteaua prăfoasă a unui cort care se zgâlțâie în ritmul sambei de la terasa adiacentă.

Cititoarea neavizată va zice acum că ea nu vrea la Sziget sub niciun chip, dar fanele și fanii festivalurilor nu sunt persoane raționale, pentru-că afecțiunea nu este un fenomen rațional: îți iubești copilul și dacă e proasta clasei, sau nu-și pune niciodată șosetele la locul lor în dulap. Așa e și cu Szigetul: mă plâng de praf / soare / ploaie / prețuri / înghesuială / DJ-ul plictisitor de la scena mare (da, e vorba de tine, David Guetta) dar tot mă ia un fior inegalabil de fericire când intru pe insulă în prima zi și văd primele fete în paiete, primii băieți costumați în crenvurști, primele cupluri care se țin de mână cu încredere indiferent de compoziția de gen, și prima trupă preferată care urcă pe scenă și, cu puțin noroc, strigă „Good evening, Budapest!” și nu „Good evening, Bucharest!”.

Foals. Foto: Iulia Notaros

În anul acesta, mă gândesc concret la Foals, care au fost a doua trupă de pe Scena Mare în ziua de joi. Fiind una dintre trupele pe care le așteptam cel mai mult,  ziua și ora mi s-a părut cumva premature, ca și cum ai începe o nuntă cu tortul, după care ai servi aperitivele și supa. Tortul a fost delicios cât a ținut: Foals știu să-și adapteze materialul atmosferei de expectativă nervoasă a unei după amiezi festivaliere, cu un crescendo continuu pe final care culminează cu cireașa din vârf, explozia de energie pură din „What Went Down”.

Sam Fender. Foto: Iulia Notaros

Pe Scena Mare a urmat Sam Fender. Și pe el l-am așteptat cu trepidație, după ce anul trecut își anulase concertul în ultimul moment datorită unei laringite. Vocea și persoana lui Fender sunt un amestec neașteptat de forță și fragilitate: un băiat din North Shields, orășel de lângă Newcastle, duce cu sine toată mândria și durerile unei regiuni industriale înfloritoare în trecut care a decăzut în ultimele decenii. Melodia „Dead Boys” a fost inspirată de epidemia de sinucideri din rândul bărbaților tineri din North Shields, un alt hit al lui Fender este un cover după „Dancing in the Dark” al lui Bruce Springsteen, și el o figură iconică a clasei muncitoare, de astă dată de peste ocean. Iar „Seventeen Going Under” sună pur și simplu de parcă Springsteen s-ar fi născut în 1994, lângă Newcastle. Deși pe alocuri l-a lăsat ușor vocea și a părut, în general, morocănos ca un om proaspăt sculat, în mod miraculos concertul a funcționat, și, în contrast cu temele destul de sumbre, atmosfera a fost una exuberantă, tradusă și în numărul imens de tricouri ale echipei Newcastle – după decenii de stagnare, banii șeicului saudit au propulsat clubul din nordul Angliei în Champions League. Viitorul pare acum puțin mai luminos și în North Shields.

Florence Welch este cumva opusul lui Fender, ca imagine: el e un băiat dur cu un suflet delicat, ea o fată eterică, în furouri baroce de dantelă roz, care, atunci când cântă devine o forță devastatoare a naturii. Își asumă într-un mod asertiv, deci tradițional masculin, dreptul de a urca pe scenă și de a exorciza suferințe considerate tabu (și mai degrabă feminine), de la tulburări de alimentație, la dependențe și suferințe psihice. Este clar însă că Florence are un public mai restrâns, chiar dacă foarte devotat, față de headlinerul din seara a doua, Imagine Dragons.

Ca întotdeauna, barometrul interesului este puhoiul: dacă în prima zi te puteai plimba pe insulă liber ca-n codru, în a doua zi cozile la hot dogi se încovrigau ca niște șerpi în tumultul de pe aleile laterale. La Imagine Dragons a fost, până la urmă, bine. E un show făcut „meseriaș”, cu un concept închegat și elemente vizuale puternice. Dar m-am simțit puțin ca la școală, când am decis să mă duc la ora de religie cu ortodocșii, că nimeni nu are timp și răbdare pentru protestanți. Elementele cultului sunt foarte similare, dar nu cunoști melodiile, și, inevitabil, rămâi undeva la periferie, lipsită de entuziasmul adevăratului credincios.

Yungblud. Foto: Kuntay Bahtiyar

Înainte de Imagine Dragons, pe Scena Mare cântase britanicul Yungblud: deși genurile reprezentate sunt diferite, m-a lăsat cam cu aceeași impresie ca Imagine Dragons:  o prezență intrigantă și energică, cu o nișă de fani bine consolidată, dar nu neapărat solistul pe care l-aș asculta acasă, de bunăvoie și nesilită de nimeni (Imagine Dragons stau mai bine: de bunăvoie și nesilită de nimeni am pus în playlistul de făcut curățenie și „Radioactive” și „On Top of the World”).

Micile delicii ale Szigetului nu au încetat să apară nici la celelalte scene: în prima zi, la Europe Stage, un grup de vreo șase finlandezi făceau crowd surfing cu amicul lor în scaun cu rotile la concertul rapperului din Helsinki, Asa Masa. La Global Village, trupa  ADG7 (Ak Dan Gwang Chil, în coreeană) ne-a delectat cu niște electro folk șamanic, cu instrumente stranii, și ne-au rugat insistent să le reținem numele, pe care, admit sincer, era totuși să-l uit.

Ben Böhmer. Foto: Kuntay Bahtiyar

Pe scena Freedome, Bonobo, Ben Böhmer și Jamie XX și-au pus talentul la lucru cu genul de concert electronic care reușește să fie mai mult decât un simplu pretext pentru o bâțâială. Probabil cel mai atmosferic concert, de până acum, din Freedome a fost însă cel al rapperului britanic Loyle Carner, exemplul perfect a ceea ce englezii numesc serendipity: o convergență neașteptată de factori (public, moment al zilei, entuziasmul artistului) care generează o experiență unică cum găsești doar la festivaluri.

Loyle Carner. Foto: Iulia Notaros

Foto: Iulia Notaros