Avea 64 de ani, trăia bine, chiar foarte bine, dispunea de milioane de dolari din tranzacții imobiliare, neavând copii din cele două căsnicii terminate mult prea repede și cu mult înainte. Acum stătea într-un orăsel nu departe de Las Vegas împreună cu o asiatică de vârsta lui care tocmai plecase din țară, la Tokio, se pare. Stăteau într-un cartier rezidențial pentru pensionari care se numea Sun City. Vecinii, americani retrași ca și ei, îi considerau banali, cu nimic ieșiți din comun, niște pensionari normali, nimic mai mult.

Fratele Eric, găsit după măcel, la mii de kilometri de Las Vegas, s-a arătat șocat de-a dreptul de cele aflate despre fratele mai mare Stephen. Este ca o cometă care cade din cer, a comentat el vestea, subliniind că nu știe foarte multe despre fratele său, dar tot ce știe contrazice flagrant posibilitatea ca acesta să fi comis atrocitatea din Las Vegas.

Stephen Paddock nu făcuse armata, era mai degrabă un lup singuratic, amator de mâncăruri simple, un împătimit al jocurilor de noroc, îndeosebi poker. A stat o vreme și la Reno, a venit lângă Vegas pentru casinouri, jucând pe zeci de mii de dolari, se pare, nu fără rezultate.

Nu, fratele nu era un gun junkie, un împătimit al armelor, a spus Eric, fratele, totuși, se pare, avea câteva, inclusiv un permis de vânătoare pentru Alaska.

Tatăl lor, pe care abia dacă l-au cunoscut, a fost însă pe lista FBI ai celor mai căutați răufăcători în anii șaptezeci, după ce, condamnat pentru o spargere de bancă, a evadat din închisoare. Nu țineau legătura cu el, murise cu puțin timp în urmă, mama lor, de care tatăl, Benjamin, se despărțise încă în anii șaizeci, de nouăzeci de ani, trăiește încă în Florida.

Omul despre care vorbim, Stephen Paddock, în 28 Septembrie, săptămâna trecută, joi, a închiriat două camere la etajul 32 al vestitului hotel Mandalay Bay. Personalul n-a observat nimic ciudat în comportamentul său, cu toate că, după „shooting”, poliția din Las Vegas a găsit în cele două camere 23 de arme, unele automate, muniție cât încape, stative pentru tras, camere de observare, un arsenal și toată tehnica necesară cu alte cuvinte. Nu întâmplător joi, pentru că vineri începea în piața din fata hotelului un festival country de trei zile, un eveniment aflat la cea de a treia editie, cu cele mai mari vedete ale muzicii de gen din State.

Stephen Paddock a așteptat cuminte până în ultima zi a festivalului, deocamdată nu se știe ce a făcut în cele trei zile, atunci când, duminică seara, a spart cu un baros cele două geamuri ale camerelor sale altfel închise ermetic și a început să tragă rafale de armă automată în publicul adunat la concertul de country în cadrul festivalului Route 91 Harvest.

La început, oamenii, în jur de 25 de mii, au crezut că e vorba de jocuri de artificii, însă după primele lovituri de gloanțe a izbucnit panica, fiecare încercând să se ascundă pe unde putea și se nimerea. Rafalele s-au auzit timp de aproximativ trei minute, creând pe nesimțite o adevărată situație de război, gloanțele trase de Paddock omorând peste cincizeci de oameni la fața locului și rănind peste cinci sute.

Trupele de intervenție au ajuns la el la 73 de minute de la începerea măcelului. După un scurt schimb de focuri în care au fost răniti doi polițiști, Paddock, văzându-se gata să fie prins, și-a pus capăt zilelor. Astfel s-a terminat cel mai sângeros „shooting” din istoria plină de astfel de tragedii ale Statelor Unite, numărul morților, acum când scriu aceste rânduri, ridicându-se la 59, depășind cu zece numărul victimelor de anul trecut din barul de gay de la Orlando, „shootingul” cu cele mai multe victime de până acum din istoria criminală a Statelor Unite.

Imediat după aflarea tragediei de la Las Vegas, ISIS și-a revendicat măcelul, afirmând că Paddock tocmai trecuse la Islam și a acționat în numele Statului Islamic aflat, probabil, în ultimele zile ale existenței sale. FBI însă exclude această variantă, susținând că ISIS are o lungă tradiție în asumarea unor atacuri cu care nu are nicio treabă tocmai pentru a diminua astfel impresia creată de pierderea puterii și capacității sale de acțiune.

Din câte știm până acum, sunt câteva lucruri totuși clare: chiar dacă nimic în comportamentul său nu prevestea oroarea pe care o va produce – Paddock nefigurând sub nicio formă în registrele poliției, nefiind amendat nici măcar pentru o contravenție de circulație – pensionarul din Vegas s-a pregătit temeinic pentru actiunea sa, cele 23 de arme, plus muniția, găsite la fața locului dovedind intenția sa clară de a lovi în oamenii care s-au adunat la concertele de country din fața hotelului Mandalay Bay.

Neliniștitor este doar faptul că până acum nu avem un motiv plauzibil și credibil.
De parcă răul ar avea nevoie de motivare!
Dacă era soldat ISIS, nu mai era nimic de explicat, tot așa dacă era un răufăcător aflat în evidența celor care se consideră buni sau era un psihopat notoriu, dincolo de bine și de rău.
Până acum însă, din câte se pare, Stephen Paddock nu se deosebea cu nimic de milioanele de oameni banali și oarecum normali cu care venim în contact de obicei în viața noastră cotidiană, de aceea fapta sa, în loc să ne întărească credința în excepționalitatea răului, vine să ne aducă aminte de vechi învățături uitate despre banalitatea acestuia, despre adevăruri susținute în vremurile tradiționale cu privire la lipsa noastră de apărare în fața acestui rău existențial etern care se poate insinua fără urmă până și în sufletul celui mai banal dintre noi.

Desigur, vom afla mai multe în zilele care urmează, poate vom găsi și explicatii mai liniștitoare, însă pentru mine Stephen Paddock deocamdată simbolizează înțelepciunea atemporală despre răul ca parte firească a vieții noastre, învățătură pe care civilizatia modernă, tehnologizată și consumeristă până la uitare, dorește s-o facă uitată definitiv în goana ei după plăceri mărunte cu orice preț.