Oare la ce ne-am așteptat? De la începutul acestei grupe era limpede că România pornea cu ultima șansă. Suedia, Polonia și Bosnia nu sunt adversari pe care noi să-i privim de sus, iar diferența dintre noi și celelalte trei reprezentative nu mai poate fi ascunsă nici prin entuziasm, nici prin patriotism și nici prin povești despre generații care „vin din urmă”.

Suedia și Bosnia au fost la ultimul Campionat Mondial și au ieșit din grupe. Scandinavii au o echipă în care mai bine de jumătate dintre jucători evoluează în Premier League, iar Isak, Gyokeres și Ayari, ca să luăm doar câteva exemple, valorează împreună în jur de 200 de milioane de euro. Întreg lotul convocat de Gică Hagi nu ajunge la această sumă. Nu este o scuză, ci o realitate.

Despre Bosnia s-a spus că este în reconstrucție, mai ales acum, când simbolul lor, Edin Dzeko, se apropie de retragerea oficială. Numai că, după ce am văzut pe Arena Națională, termenul de reconstrucție pare mai degrabă o formulă convenabilă decât o descriere a realității. Sergej Barbarez și-a găsit formula încă din preliminariile pentru Mondialul american, iar jucători precum Bajraktarevic sau Alajbegovic, ajuns în această vară la Juventus, nu mai sunt doar promisiuni. Sunt fotbaliști care încep să ducă în spate această echipă, o echipă în care, așa cum am văzut, fiecare știe ce are de făcut atunci când ia pe el tricoul echipei naționale.

Mai important însă, Bosnia are ceea ce România pare să fi pierdut în ultimii ani: agresivitate. În dueluri, în atitudine, în felul în care intră în fiecare minge. Bosniacii au câștigat foarte multe dintre confruntările directe, iar în anumite momente partida a avut aspectul unei întâlniri între tocilari, românii, și băieți de cartier, bosniacii. România a părut prea cuminte și prea puțin dispusă să răspundă la intensitatea adversarului.

În schimb, pe rețelele de socializare s-a găsit rapid ținta de serviciu: Ianis Hagi. De ce a fost convocat, de ce este selecționat dacă nu joacă, de ce îl protejează tatăl său și câte alte întrebări de același fel. Numai că cele două meciuri ne-au arătat ceva mai important: nici Ianis Hagi, nici Gică Hagi nu sunt explicația pentru ceea ce a ajuns fotbalul românesc. Sunt doar două nume foarte vizibile într-un sistem care are probleme mult mai profunde.

Urmează Polonia și ar fi bine să ne temperăm puțin așteptările, pentru că iluziile mari produc, de regulă, dezamăgiri și mai mari. Cei mai bine cotați fotbaliști români spun, până la urmă, povestea ultimilor ani. Andrei Rațiu are o cotă de piață de aproximativ 25 de milioane de euro și evoluează la o echipă de mijlocul clasamentului din Spania, dar de câțiva ani nu-l cumpără nimeni deși auzim tot la câteva luni povești despre Barcelona, Liverpool sau alte forțe.

Radu Drăgușin vine după perioada de la Tottenham, unde mai mult a privit decât a jucat, iar revenirea sa în Serie A, la Fiorentina, a fost marcat de greșeli peste greșeli. Apoi îl avem pe Dennis Man, copilul crescut de UTA, ajuns în Serie A la Parma și campion al Olandei cu PSV Eindhoven în această vară. Un fotbalist care a cunoscut ascensiunea până la nivelul unei campioane dintr-un campionat important, dar care în această toamnă nu mai reușește nici el să prindă minute.

Și atunci despre ce vorbim?

Gică Hagi este optimist. Prea optimist. Poate că selecționerul vede lucruri pe care noi nu le vedem sau poate că optimismul face parte din meseria lui. Dar după ceea ce am văzut în aceste două meciuri, motivele pentru optimism sunt greu de identificat. România nu mai pare capabilă să facă față unor adversari care au fotbaliști obișnuiți cu nivelul înalt din Anglia, Spania, Germania sau Italia. Ba, mai mult, am ajuns să discutăm despre noi într-o zonă în care, nu cu mult timp în urmă, nici nu ne imaginam că vom fi.

Suntem acolo unde este Bulgaria, o altă națională în agonie a cărei campioană a eliminat campioana României din Europa. Dar ce să ne mai mire? Doi dintre cei mai buni fotbaliști ai Superligii sunt Nsimba și Cisotti, veniți din Liga a 3-a din Franța, respectiv Italia. Asta după ce în urmă cu câțiva ani, cel mai bun atacant al campionatului României venea tocmai din San Marino, Andrea Compagno. Suntem în zona unor echipe precum Cipru, Lituania sau Luxemburg, naționale care au făcut pași înainte în timp ce noi ne uităm tot mai des în urmă, spre generațiile care au făcut performanță și pe care încă le folosim drept termen de comparație.

M-am uitat zilele acestea la echipele africane implicate în preliminariile Cupei Africii pe Națiuni și mi-a venit un gând: dacă România ar juca în confederația africană, nu ne-am califica nici acolo. Senegal, Ghana sau Coasta de Fildeș sunt la ani lumină de fotbalul nostru, unul care nu știu dacă ar mai face față nici în dueluri cu Burkina Faso, Guineea Ecuatorială sau Benin, echipe naționale care au în primul unsprezece fotbaliști care evoluează în campionate importante din Europa.

La ei încă se mai joacă de foame. Cresc în sărăcie lucie și viața-i obligă să lupte ca să trăiască, iar fotbalul e o alternativă pentru ei. Ai noștri sunt sătui. Nu știu ce-i foamea. Nici măcar foamea de performanță, iar asta se vede la finalul fiecărui meci pierdut, fie că-i la Stockholm, fie că-i la București. Se hlizesc ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Viața lor merge înainte. La fel și dezamăgirile noastre…