Acum, după ce Tomck@t, pe bună dreptate, a executat din prima La-la-Landul lui Gosling și Stone, ne putem apuca și de lucruri serioase.

Hell or High Water se numeste filmul, tradus de mine – copyright, vă rog! – liber în titlu, cu care mă ocup nițel mai jos având în vedere că, oarecum neașteptat dar spre bucuria mea sinceră, a reusit patru nominalizări, inclusiv la Best Picture, adică cel mai bun film.

Regizat de David Mackenzie, un scoțian bărbos care a lucrat mult cu Ewan McGregor (Young Adam), dar care până acum nu a reusit să patrundă în elita uzinei de vise din orasul îngerilor, filmul se înscrie, cum vom vedea mai jos, într-o lungă și complexă serie a filmelor care promit mai mult decât o poveste sau o vedetă-două care să te copleșească.

Filmul nu rupe cerul, este în schimb un exercițiu de meseriaș într-un topos de bază al filmului american: ciudații din sud, stranietatea lumii care desparte SUA de Mexic, întâmplările incredibile în care se antrenează acești bizari care vorbesc puțin, iar când o fac mai mult înjură și nu pleacă nici până la WC fără shotgunul lor preferat.

Este vorba despre acel ținut nerecomandat celor în vârstă al fraților Coen care a luat Best Picture acum nu de mult, ceea ce, în mod evident, scoate filmul lui Mackenzie din această cursă, așa cum a anihilat anul trecut șansele lui Sicario, un alt exercițiu remarcabil pe aceeași temă.

De altfel, scenariul nominalizat este al aceluiași Taylor Sheridan, cel care pentru Sicario a primit o nominalizare a Uniunii Scriitorilor (Writers Guild) din America.

Mai concurează la montaj (film editing) cu șanse cât de cât – și la scenariu original cu șanse poate mai mari – și am ajuns iată în punctul sau, mai precis, la omul pentru care am ținut să comit această prezentare: Jeff Bridges.

Nominalizat și el pentru cel mai bun rol secundar, îi ținem pumnii chiar dacă nici șansele sale nu sunt foarte mari în ciuda statutului său aproape mitic în cetatea filmului.

Nu sunt foarte mulți actori ai căror nume se leagă de un personaj pe care l-au introdus în istoria cinematografiei.

Dacă Chaplin este vagabondul (The Tramp), Rudolf Valentino Șeicul, Connery Bondul absolut, Brando fiind Nașul iar Schwarzenegger Terminatorul, atunci Jeff este și va fi pentru totdeauna Șmecherul, The Dude din filmul deja pomeniților frați: Marele Lebowski.

În Hell or High Water este șeriful în urmărirea celor doi frați care jefuiesc filialele unei bănci care le-a ipotecat proprietatea, nu la fel de crunt ca Tommy Lee Jones din No country for old man, însă mult mai implicat în căutarea încă posibilă a dreptății.

Nu face nimic deosebit, el este Jeff Bridges jucând rolul unui șerif mai bătrâior dar cu flerul încă perfect și care nu mai ține cont de mult de conveniențele și prejudecățile lumii care îl inconjoară.

Cei doi frați puși pe reechilibrarea măcar financiară a lumii, văzând în bănci răul absolut – este ideea eternă a westernurilor care se respectă – sunt jucați de asemenea impecabil de Chris Pine și Ben Foster, filmul lui Mackenzie devenind excelent datorită acestui trio remarcabil, prin jocul actorilor care oferă astfel forța personajelor de prim plan, o cerință absolută de altfel la asemenea filme unde atmosfera este mai importantă decât acțiunea în sine.

Revenind la Bridges, cel considerat de un critic „cel mai natural și lipsit de infatuare actor din istoria cinematografiei”,  el este și unul dintre actorii cei mai tineri nominalizați (la 22 de ani pentru The Last Picture Show) și printre cei mai în vârstă care au primit, în sfârșit, Oscarul: la 60 de ani pentru Crazy Heart.

Fiind la a șaptea nominalizare și fiind, așa cum am văzut, în mod sigur unul dintre cei mai firești și simpatici actori de film din toate timpurile, poate, acum, aproape de șaptezeci, ar fi cazul să-i fie recunoscută contribuția și printr-un Oscar pentru rol secundar, cel pentru Crazy Heart fiind pentru cel principal.

Fiind fiu de actori – tatăl Lloyd jucând roluri comice cu un farmec desăvârșit, ajunge să ni-l amintim în rolul amiralului aerian din Hot Shots –, Jeff, născut în 1949, și-a făcut apariția în film la numai doi ani, având un rol de băiețaș din gară într-o producție din 1951.

E vorba, cum ușor se poate calcula, de o viață pentru și în film la modul propriu.

Nota autorului:

Citește și:
• Oscar Special: #SpaceSoBlack vs. #OscarsSoWhite – sau „figurile ascunse” în negura timpului…
• Oscar Special: Tanna – Romeo și Julieta în Vanuatu
• Oscar Special: Captain Fantastic, Captain Idiot
• Oscar Special: Un om numit Ove sau despre imposibilitatea singurătății
• Oscar Special: Land of Mine, un film despre ce a fost, dar nu e istorie
• Oscar Special: Elle, o nouă provocare a lui Paul Varhoeven pe lângă care Basic Instinct pare o joacă de copii
• Oscar Special: Allied, filmul care a pus cireașa pe divorțul dintre Jolie și Pitt
• Oscar Special: Nocturnal animals, un exercițiu de stil plus Michael Shannon
• Oscar Special: Lion – un film superb și o dilemă ciudată…
• Oscar Special: Florence Foster Jenkins – O legendă pe invers și una pe bune: Meryl Streep
• Oscar Special: Jackie, stil și rafinament, dar nu pentru oricine
• Oscar Special: Gardurile dintre noi și Denzel Washington în Fences
• Oscar Special: „Manchester by the sea” este BRILIANT… și e „acum ori niciodată” pentru tânărul Affleck! 
• Oscar Special: Mântuirea după Gibson – Hacksaw Ridge
•  Oscar Special: Dacă-i Moonlight (lumina lunii), stinge becul și culcă-te!
•  Oscar Special: „Arrival” – Nu chiar primul contact cu tralfamadorienii lui Vonnegut…
•  Oscar Special: Va străluci încă o dată musicalul în „orașul stelelor”? Cronică de film: LA LA LAND