Să începem cu cea pe invers, acest true story de pe genericul filmelor americane care dublează pe loc încasările.

Florence asta, așa cum îi plăcea să fie alintată, era o bogătană din New Yorkul interbelic care se credea mare artistă, cântăreață de operă înainte de toate.

Până când își cumpăra spectatorii, înghesuindu-i în cluburi susținute din banii ei, n-a fost nicio problemă, vedetele muzicale ale vremii, în frunte cu Toscanini, asistând contra cost la cultivarea nebuniei și vanității sale.

Scandalul care i-a cauzat până și moartea s-a produs atunci când, cu toate măsurile luate, n-a mai putut controla publicul, concertul ei din Carnegie Hall în fața a trei mii de oameni provocând hohote de râs, până și crize de isterie unora – o celebră actriță printre alții – cărora nu le venea să creadă că așa ceva este posibil.

Florence, marcată de cronica de presă din New York Post în care a fost declarată cea mai proastă cântăreață din toate timpurile, a făcut atac de cord la patru zile, murind peste o lună, refugiindu-se, am putea spune, în moarte în loc să accepte cruda realitate.

Trecem la Meryl Streep, singura actriță din istoria cinematografiei americane în stare să primească o nominalizare la Oscar și cu citirea cărții de telefon în fața camerei de filmat timp de o oră jumătate-două.

Cu Meryl sunt mult mai multe probleme însă.

Prima ar fi că nu e o vedetă în sensul hollywoodian al termenului, stă linistită într-o căsătorie de patruzeci de ani, are grijă de cei patru copii împreuna cu soțul ei, sculptorul Don Gummer, spală, găteste și ia atitudine, dacă e cazul, așa cum a făcut nu de mult cu Trump, pe care l-a pus la punct fără să-i fi pronunțat numele.

Pe urmă că nu e tocma ușor să fii partener în film cu ea, trebuie să accepți că vei trece neobservat, și nu pentru că Meryl e o scene stealer, ci pentru că este cea mai mare actriță de film din toate timpurile. Fără rest și fără comparație.

Descoperită pentru film de către Robert De Niro pentru un rol în Deer Hunter, foarte puțini actori, de actrițe nu vorbim, au reusit să facă față talentului ei spontan și absolut.

În primul ei film a avut un rol mai mic, însă n-a venit din neant, De Niro fiind impresionat de performanța ei din Livada cu vișini de pe Broadway, fără să știe de impactul performanței sale din Taxi Driver asupra actriței de teatru de până atunci.

Iar de atunci încoace Meryl nu greșește, este chiar enervantă din acest punct de vedere, până și în prostioara Mamma Mia, în care s-au făcut de rușine actori de talia lui Colin Firth, Pierce Brosnan fiind altă categorie, Meryl a fost nominalizată pentru Golden Globe (30 de nominalizări în total).

Nu ai ce-i face, în mod normal o nominalizezi din start sau n-o mai nominalizezi, contează prea puțin, cu cele 20 nominalizări și trei Oscaruri este de departe cea mai apreciată actriță din istoria cinematografiei, fără să mai vorbim de puzderia de premii, altele decât Oscarul.

Tot așa și în Florence Foster Jenkins.

Nici nu se pune problema să nu te capteze imediat ce apare pe ecran, să nu fi impresionat de subtilitatea neostentativă a interpretării și, totuși, fiindcă pomenisem în cronica la Jackie despre obligatoria comparație dintre interpretarea Nataliei Portman de acolo și a interpretării de aici, am o veste proastă si bună în același timp: eu o aleg pe Natalie.

Streep este foarte bună, dar personajul bizar, la poalele nebuniei, a eroinei pe care o interpretează, parcă nu-i convine, n-o înțelege – cum să înțeleagă o actriță de geniu o nebună fără voce care se crede soprană de mare talent? -, în timp ce Portman, de la început până la sfârșit, arată de parcă s-ar fi născut să fie Jackie Kennedy pe ecran.

Nici filmul nu o ajută pe Streep, fiind unul bine făcut și atât, fără nimic excepțional sau măcar original.

La fel ca Jackie, concurează și pentru costume, va fi interesant să vedem între ce optează specialiștii: între atmosfera flamboiantă din Florence sau cea simplă și oarecum lipsită de pretenții din Jackie.

Pe urmă, dacă Portman nu are rival în film, Streep trebuie să se lupte – situație neobișnuită pentru ea – cu două interpretări masculine mult peste obișnuit.

E vorba, surprinzător oarecum, de Hugh Grant, în rolul soțului care-i cultivă, deloc dezinteresat, nebunia, explicabilă poate și prin sifilisul primit în dar de la primul ei soț, dar mai ales de tănărul Simon Helberg, cunoscut până acum doar din The Big Bang Theory, cel care în rolul pianistului face un rol demn de un Oscar secundar.

Foto: Marion Curtis/StarPix

Iată că pe lângă De Niro, Nicholson sau chiar Clint Eastwood – în Podurile din Madison County – Meryl și-a găsit în acest film chiar doi parteneri de la care cu greu le fură scenele.

În rest, nimic deosebit, un film pentru cei care sunt interesați de povesti bizare, respectiv de una dintre cele mai bizare personaje ale Amercii interbelice, o parabolă eșuată a imposturii – aici filmul putea să patrundă în zona filmelor mari -, atât de familiară mentalițatii zilelor noastre.

Nota autorului:

Citește și:
• Oscar Special: #SpaceSoBlack vs. #OscarsSoWhite – sau „figurile ascunse” în negura timpului…
• Oscar Special: Tanna – Romeo și Julieta în Vanuatu
• Oscar Special: Captain Fantastic, Captain Idiot
• Oscar Special: Un om numit Ove sau despre imposibilitatea singurătății
• Oscar Special: Land of Mine, un film despre ce a fost, dar nu e istorie
• Oscar Special: Elle, o nouă provocare a lui Paul Varhoeven pe lângă care Basic Instinct pare o joacă de copii
• Oscar Special: Allied, filmul care a pus cireașa pe divorțul dintre Jolie și Pitt
• Oscar Special: Nocturnal animals, un exercițiu de stil plus Michael Shannon
• Oscar Special: Lion – un film superb și o dilemă ciudată…
• Oscar Special: Jackie, stil și rafinament, dar nu pentru oricine
• Oscar Special: Gardurile dintre noi și Denzel Washington în Fences
• Oscar Special: „Manchester by the sea” este BRILIANT… și e „acum ori niciodată” pentru tânărul Affleck! 
• Oscar Special: Mântuirea după Gibson – Hacksaw Ridge
•  Oscar Special: Dacă-i Moonlight (lumina lunii), stinge becul și culcă-te!
•  Oscar Special: „Arrival” – Nu chiar primul contact cu tralfamadorienii lui Vonnegut…
•  Oscar Special: Iadul sau viitura
•  Oscar Special: Va străluci încă o dată musicalul în „orașul stelelor”? Cronică de film: LA LA LAND