Miercuri seara mi-a fost dat să particip la cel mai bizar „eveniment” pe care l-am văzut, sau în cazul de față „prizat” în urbea noastră liniștită. Anunțat pe afiș ca o prezentare sub formă de cântec a unor povești din conștiința colectivă, momentul – hai să-l numim artistic – a fost dacă nu interesant, cel puțin atipic față de ce ne-am obișnuit să reprezinte, de regulă, un spectacol.

Spectacol e un termen prea general pentru a descrie experiența de miercuri seară. Publicul compus din 5 domnișoare dezorientate, dintre care și subsemnata, s-au adunat în camera-apendice a unei cafenele pentru a deveni… una cu spiritul Universului, aveam să aflu.

Ajungând, mi-am comandat un ceai. Am mers cu el în încăperea cu pricina și m-am așezat la o masă ceva mai depărtată de grupul de domnișoare care stăteau aliniate pe o canapea privind o apariție stranie, în haine medievale, care stătea în poziția lotus, cu ochii închiși, murmurând un sunet indescriptibil și lovind ușor cu podul palmei într-un soi de tobă indiană.

„Camera asta e ruptă de cafenea. Acolo se întâmplă altceva”, a început tânăra, rostind fiecare cuvânt lent, cu un ton extrem de grav, având o impostație care-i împingea parcă sunetele direct din diafragmă.

„Mai e un eveniment simultan?”, am întrebat naivă și neinițiată, cu camera foto în mână.

„Nu. Acolo e cafeneaua, aici suntem noi”, a continuat tânăra cu vocea ei parcă adusă printr-un portal ezoteric din lumea „de dincolo”.

„Ah”, mi-am înghițit eu cuvintele, privind cum domnișoara-șaman își continuă incantațiile, fredonând cuvinte într-o limbă obscură și bătând instrumentul într-un ritm obsedant, de parcă mâna-i era un pendul al Mamei Timp.

„Ok”, mi-am spus. „Un eveniment atipic. Doar ne plângem că Aradu-i monoton. Voi lăsa la o parte senzația stranie din stomac și voi face câteva poze, poate un video scurt și voi scrie câteva rânduri, dacă tot am venit”. Doar că planul meu a eșuat lamentabil, fiind oprită numaidecât din cugetarea mea intensă de către amfitrioană care le așezase pe celălalte domnișoare într-un soi de cerc.

„Trebuie să vii și tu în cerc. Toată lumea trebuie să vină”.

„Dar eu m-am gândit să stau deoparte, ca un simplu observator…”, am încercat să-i explic, arătându-i aparatul foto.

„Nu, haide!”, îmi spune cu aceeași voce domoală, lineară, căscată, privindu-mă adânc în ochi.

„Dar trebuie să fac poze și să scriu, cum mai pot face asta  dacă…?”

„O vei face mai târziu”, a insistat „șamana”.

M-am simțit cu musca pe căciulă, observând cum toate privirile sunt ațintite asupra mea, așa că mi-am zis să nu fiu eu oaia neagră. Mi-am lăsat ceaiul de mere, căpșuni și pere pe masă, împreună cu aparatul foto și telefonul și m-am alăturat cercului sacru, privind cu jind înapoi spre obiectele mele singure și părăsite. Incantația a continuat, bătăile de tobe s-au intensificat, iar „asistenta șamanului” s-a îndreptat spre masa unde erau împrăștiate diferite obiecte bizare și a luat de acolo un evantai din pene într-o mână, iar în cealaltă ceva ce arăta ca un joint supradimensionat. A aprins trabucul enigmatic, iar cu evantaiul a început să direcționeze duhul mistic albăstrui ce se înălța șerpuit prin cameră, astfel încât să ne învăluiască pe fiecare.

„Oh, măiculiță”, am gândit cu groază, cu gândul la accesul de tuse seacă ce m-a bântuit întreaga zi, din cauza răcelii, pe care mi-l țineam în frâu din ce în ce mai greu. Dar încercam să stau acolo semeață, în mod eroic, precum un adevărat martir în așteptarea poveștilor propriu-zise. Însă implicarea mea a fost solicitată din nou, căci șămănița se opri din murmur și cu o mișcare maiestuoasă de mână arătă către masa de lucru din nou. „Acelea sunt diferite instrumente pe care…”. Nu i-am mai dat ascultare vorbelor. Pulsul mi s-a accelerat, panicată fiind de ce simțeam că va urma. Mă și imaginam într-o fracțiune de secundă cum înhaț un zurgălău și mă alătur surorilor galactice cântând euforic „Kumbaya”.

„Nu”, mi-a ieșit prin gâtlej. „Nu. Nu. Îmi cer scuze. Nu pot”, mi-a luat-o înainte vocea judecății (nu de Apoi) și fără să-mi dau seama când, m-am trezit cum îmi înghesui într-o mână ceașca de ceai și telefonul, iar în cealaltă aparatul foto și poșeta și am țâșnit în cealaltă încăpere.

Mi-au trebuit vreo 5 minute să mă dezmeticesc, să înțeleg exact la ce am asistat. Revenindu-mi, am pus mâna pe telefon și am sunat amicul care mă rugase să particip la „event”. L-am sunat cu o singură întrebare în minte, dar nu a răspuns așa că îi las întrebarea aici:

„Pe o scară de la 1 la 10, cât de ludă crezi că sunt?”

 

Raluca Medeleanu, 30 martie 2017, 10:58 AM