E dimineață. E puțin trecut de ora șapte. Mi-am hrănit câinii, pisica și ies pe terasă, să-mi beau cafeluța și să fumez o țigară. De fapt, merg două, la cafea. Sunt sus la etaj, ca să văd peste grădini și ca să pot admira minunăția Creatorului – pomii care gem sub povara florilor. O mierlă dă serenada dimineții tuturor vecinilor. Face echilibristică pe rămurelele cele mai înalte și cântă. Acum e în salcâmul meu, încă fără frunze și fără flori. Vrăbiile se zbenguie și ele, bucurându-se de primele raze de soare – sunt + 8 grade C și pe cer nu e nici urmă de nor. Ele, vrăbiile, habar nu au ce primejdie de moarte le paște: pisica mea, Mona, stă pe gard nemișcată, pândind vânatul. Câteodată, are succes, dar de cele mai multe ori se amăgește. Văd o rândunică spintecând aerul cu viteza unei săgeți pornite dintr-un arc bine încordat. Ați revenit și voi dragelor!? Acum suntem mai mulți, e mai multă viață în micul meu univers. Albinele n-au ieșit încă la muncă, probabil sunt la micul lor dejun. La cafeluța lor. Dar nu, ele nu au vicii, știu doar de muncă. Stăteam odată sub un cais și, deodată, am realizat că se aude un zgomot de aparat în funcțiune. Oi fi uitat vreunul pornit în bucătărie? Nu, era zumzetul albinelor, asemenea zgomotului făcut de niște motoare într-o uzină. Da, albinele sunt muncitorii din uzina lui Dumnezeu. Apar trei fluturi albi. Se așează pe flori de vișin și își depun acolo ouăle. Mă enervează, dar n-am ce face, așa e rânduiala. Brusc, fluturii „mei” îți iau zborul, se înalță și se întrunesc într-o zbatere, într-o ciocnire aeriană în trei. E bătaie ori e vreun ritual misterios? Aaa, uite și ciocănitoarea, care are casă cu două intrări într-un măr bătrân, adus, cu multe zeci de ani în urmă, de bunicul meu – e ultimul lucru lăsat de el, care mai dăinuie și realizez asta pentru prima oară. Uite că nu știam – și ciocănitoarea e și ea pasăre călătoare? Probabil, că ce să mănânce iarna, de unde insecte?

Micul-mare ciobănesc german, Max, urmărește mișcările, zborurile, ciulește urechile la zgomote. Ce minunată e lumea asta vie! Ce spectacol, ce rânduială! Și cât de rar avem ochi și suflet pentru EA, LUMEA NOASTRĂ MICĂ! Fii binecuvântată acestă dimineață de duminică! Binecuvântată fie și viața din micul meu univers!

Nimic din micul meu univers nu pare să țină seama de pandemie. Nici animalele, nici plantele. Doar noi oamenii ne simțim a fi posibilă pradă de vânat. Oare, de ce? Fiindcă plantele și animalele nu au păcate și nici conștiința păcatului? Poate. Noi, oamenii, știm diferența dintre Bine și Rău. O știm, dar trecem granița spre ceea ce înseamnă păcatul, devenind stigmatizați. Gânduri, căutări …

Parcă nici Paștele nu mai sunt ce au fost odată. Nu sunt cârcotaș, doar nostalgic. Constat. De joi, Joia Mare, de la amiază, nu mai bat clopotele, se bate toacă. Mai bine zis, ar trebui să se bată, că nu am auzit-o o clipă. Și aud foarte bine, vă asigur! Când eram copii, ne înghesuiam în turla bisericii, să vedem cum bat feciorii toaca – într-o pălancă de stejar, cu ciocane de lemn. Era o întrecere feciorească, cine bate mai bine și mai tare, să se audă în toată Micălaca. Și se auzea. De data asta nu s-a auzit. A „murit” toaca! N-or mai fi feciori în Micălaca? Sunt, cum să nu fie?! Și atunci? De data asta aș da vine pe restricțiile din vremea pandemiei. Altminteri …

Pentru mine, Paștele e clipa convorbirii cu Sinele și a reînnoirii legăturii cu Dumnezeu. E ziua în care vorbesc cu mine mai mult ca altădată, ziua în care iert și mă iert. Alteori, nu mă iert – las în seama Domnului. Mă spovedesc mie și lui Tatălui Ceresc – nu mă mai spovedesc preotului, ca în copilărie. Dumnezeu știe tot. Știe ce am făcut rău, ce am făcut bine, pe EL nu-l pot minți. Pe preot, da. Și parcă nici nu i-ai spune tot, preotului. Așa că e cea mai curată spovedanie și cea mai onestă căință, TU de față cu DUMNEZEU.

Paștele e și ziua învierii noastre, nu doar Învierea Mântuitorului Iisus Cristos – discuția cu Sinele, introspecția te eliberează de tensiunile refulate în subconștient, te curăță și te înnoiesc pentru o viață mai bună, din care să nu lipsească iubirea și nădejdea în Dumnezeu. Mama mă trimitea la biserică să mă spovedesc, apoi să mă împărtășesc. Era un fel de a trage linie și de-a o lua de la capăt, mai curat, mai bun. Poate cu același gând, draga de ea – odihnească-se în pace! -, mă înnoia de fiecare Paște, din cap până în picioare, trimițându-mă la biserică „nou-nouț”, îmbrăcat cu haine și pantofi atunci cumpărate, de Paște, anume de Paște!

Acum este un Paște cu totul special. Să-l primim cu optimism și să trecem sănătoși prin pandemie. Binecuvântat vă fie Paștele, dragi prieteni din acest spațiu virtual! Dumnezeu să vă lumineze calea, să aveți ochi și minte s-o vedeți și s-o urmați! Iubire, sănătate și bucurii, fiecăruia dintre voi! AMIN!

Tristan Mihuța
Jurnalist