De când FIFA a decis extinderea Cupei Mondiale la un număr de 48 de echipe, criticile nu s-au mai oprit. Prea lung, prea mult, prea diluat. Pentru mulți, competiția și-a pierdut din exclusivitate și, implicit, din valoare. Vedem la turneul final nume precum Iordania, Uzbekistan, Haiti, Curaçao, Panama sau Capul Verde, iar reacția reflexă este una simplă: „Ce caută aceste echipe la un Campionat Mondial?”

În paralel, numeroase voci susțin că Europa a fost nedreptățită. Că această extindere de la 32 de echipe la 48 nu a fost făcută și pentru echipele de pe Bătrânul Continent. Europa a primit doar 3 locuri din cele 16 cu care s-a mărit numărul de participante. Mulți susțin că FIFA a sacrificat calitatea în favoarea reprezentativității și că prea multe locuri au fost oferite continentelor considerate „exotice”, în detrimentul unor naționale europene cu tradiție.

Dar este oare adevărat?

Să privim mai atent. Dacă am accepta ideea că echipe precum Iordania sau Haiti reprezintă balastul competiției, atunci ar trebui să identificăm și variantele europene care ar fi ridicat nivelul turneului dintre cele care au rămas să privească Mondialul la televizor. Italia? Poate. Doar că aceeași Italia a demonstrat atât la Euro 2024, cât și în preliminariile mondiale, că trăiește mai degrabă din gloria trecutului decât din performanțele prezentului. Danemarca? N-a rupt niciodată gura târgului la Mondiale. Prestigiul tricoului nu mai garantează automat și valoarea echipei mai ales că vorbim despre o echipă națională care ratează al treilea Mondial consecutiv după ce nu s-a calificat nici în 2018 și nici în 2022.

În schimb, naționalele din afara Europei încep să ofere argumente serioase că merită să fie aici. Africa ne-a demonstrat deja, prin rezultatele obținute împotriva unor forțe precum Spania, că reprezentantele sale nu au traversat oceanul pentru o simplă excursie. Au venit să scrie istorie. Maroc a dominat Brazilia, Coasta de Fildeș a bătut Ecuadorul și Capul Verde a blocat Spania.

Mai mult, rezultatele recente zdruncină tot mai puternic ideea superiorității europene. Cehia a pierdut în fața Coreei de Sud, Qatar nu s-a predat în fața Elveției. Japonia a fost, în multe momente, superioară Olandei. Egiptul a arătat mai mult fotbal decât Belgia. Canada a dominat timp de 90 de minute Bosnia, aceeași Bosnia care a învins de două ori România în preliminarii și care a eliminat din cursă echipe precum Italia sau Țara Galilor.

Realitatea este că diferențele dintre continente s-au redus considerabil. Fotbalul nu mai este monopolul Europei și al Americii de Sud. Infrastructura, academiile, investițiile și circulația jucătorilor au accelerat dezvoltarea unor națiuni care, acum două decenii, păreau condamnate la rolul de spectatori.

De aceea, poate că adevărata întrebare nu este dacă Iordania, Uzbekistan, Curacao sau Capul Verde sunt balast. Întrebarea corectă este dacă nu cumva și un număr mai mare de echipe europene ar fi reprezentat tot balast. Un balast, e adevărat, cu mai multă tradiție, cu nume mai sonore și cu mai multe participări în palmares, dar, totuși, balast.

Pentru că un Campionat Mondial nu ar trebui să premieze amintirile, ci valoarea prezentului. Poate că Mondialul s-a extins prea mult. Dar până acum, problema nu pare să fie prezența noilor veniți. Ci faptul că unele dintre vechile puteri încă se comportă ca și cum simpla lor istorie ar trebui să le garanteze un loc la masa bogaților.

Citește și:

Avem iar președinte jucător. Cine ar fi crezut?