În urmă cu un an, nu știu cine ar fi crezut că Nicușor Dan va deveni un președinte jucător. Cu siguranță, puțini ar fi pariat pe un asemnea scenariu. Cine ar fi crezut că Nicușor Dan va  avea resurse interne pentru a provoca șocuri pe scena politică? Cine ar fi crezut că blândul și pașnicul Nicușor Dan va fi capabil să poarte un război cu un partid parlamentar de talia PNL? Nu a rezistat luptelor interne din partidul pe care l-a înființat, cum se spune (USR) și acum, iată-l în plin război cu PNL (cel puțin cu acea parte din PNL condusă de Bolojan).

Cine ar fi crezut că într-un an de președinție Nicușor Dan va deveni nu doar jucător, ci de-a dreptul războinic? Și nu un soldat oarecare, implicat într-un război de apărare, ci un ditamai comandantul de oști, strateg, declanșator al unui război „de agresiune” în toată puterea cuvântului. Un război declanșat din nimic, într-un moment extrem de nepotrivit – sigur, nu există un „moment potrivit” pentru niciun fel de război, dar acesta, început cu dărâmarea guvernului în plină criză economică globală, suprapusă peste criza noastră bugetară, pare o adevărată aventură.

Cu siguranță puțini îi bănuiau abilități de jucător

La fel de puțini sunt și cei care-l credeau capabil să se alieze cu partidul împotriva căruia a luptat mai ales ca primar general al Capitalei – în campania electorală prezidențială PSD nu a contat. Și totuși, a făcut-o și pe asta. Poate doar conjunctural, într-un moment în care interesele sale personale au coincis cu interesele PSD, toate acestea având un singur nume: Bolojan.

Vom afla curând. Deocamdată, chiar dacă scenariul unei alianțe conjuncturale cu PSD pare mult prea simplist pentru un matematician de talia lui Nicușor Dan, nu există altul mai bun.

Oricum, trebuie să recunoaștem că desemnarea lui Eugen Tomac, dar mai ales eliminarea lui și desemnarea lui Adrian Veștea ne arată un altfel de președinte decât cel pe care-l bănuiam până acum. Unul care, deși zice că nu vrea să iasă din cadrul constituțional al mediatorului, în realitate se comportă ca un președinte jucător – dincolo de această sintagmă ce poartă marca Traian Băsescu, orice comparație cu acesta este neavenită.

Până vom afla adevăratele motive care l-au scos din starea de „non-beligeranță”, se cuvine să spunem că, deși acțiunile sale din ultima vreme, deși au stârnit reacții nu tocmai favorabile, nu au fost neapărat ilegale, cum se grăbesc mulți să acuze. Sigur, a fost lansată ideea suspendării sale și pentru asta este nevoie de multă emoție publică, doar că, deocamdată ar fi o acțiune hazardată.

Desigur, Constituția României nu-i conferă președintelui un rol de lider politic partizan, ci de arbitru și mediator. Totuși, asta nu înseamnă că președintele este complet rupt de viața politică. E drept, președintele nu are nicio autoritate directă, juridică asupra partidelor. Dar asta nu înseamnă că președintele nu poate deveni și un jucător activ pe scena politică, nu înseamnă că nu poate influența indirect viața politică prin discursuri și mesaje publice sau prin anumite poziționări pe teme publice sau susținerea unor politici publice.

La fel de adevărat este că președintele nu poate acționa în fortă în viața partidelor politice, pentru a-și impune voința – și este foarte bine că nu poate. Nu poate fi jucător cu număr pe tricou, dar poate exercita o mare presiune asupra tuturor „jucătorilor” din viața politică. Influența sa poate fi foarte mare, mai ales prin faptul că este titularul exclusiv al dreptului de a desemna premierul – un subiect fierbinte al acestor zile. Acesta este, de fapt, unul dintre marile „meciuri” în care președintele își arată calitățile de jucător. Sau defectele…

Spuneam că președintele nu a încălcat legea. Nu a făcut altceva decât, ca orice jucător, a profitat de multele imperfecțiuni sau slăbiciuni ale legii, inclusiv ale Constituției (despre care s-a tot vorbit în spațiul public) și a „jonglat” cu ele.

Președintele este obligat să desemneze un premier „în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament”.

Aceasta este prevederea constituțională privind obligația președintelui de desemnare a unui prim-ministru. A încălcat-o prin desemnare lui Eugen Tomac? Evident că nu, de vreme ce în actualul Parlament al României nu există vreun partid care să aibă majoritatea absolută și de la care să fi primit „binecuvântarea” pentru desemnarea unei anumite persoane.

Prin urmare, Constituția permite președintelui să desemneze, practic, orice persoană dorește. Fie că place, fie că nu place clasei politice – care, totuși, are ultimul cuvânt la validarea prin vot a noului guvern.

În cazul desemnării lui Adrian Veștea se invocă nerespectarea obligației de consultare a partidelor, care însă nu este prevăzută nicăieri în Constituție. Rezultă oarecum prin interpretarea legii, doar că o asemenea interpretare este totdeauna subiectivă și nu poate constitui un temei serios pentru acuzația de ilegalitate.

Sigur, desemnarea lui Veștea fără consultarea sau măcar notificarea prealabilă a PNL, a fost o lipsă de eleganță din partea președintelui, care nu prea se practică la acest nivel. Și care, legitimează multe acțiuni viitoare ale PNL și ale lui Bolojan care poate deveni, la rândul lui, jucător. Dar nu este o ilegalitate.

De asemenea, nici modul în care a acționat președintele pentru a ajunge la desemnarea lui Veștea – cam subteran și subversiv sau, mai plastic spus, cam „noaptea ca hoții” – nu este ilegal, oricât deranj ar fi declanșat în lumea politică, mai ales în PNL. Desigur, clasa politică se poate gândi că de acum încolo, precedentul fiind creat, oricare partid poate păți ce a pățit acum PNL. De aceea, partidele sunt îndreptățite să-și pregătească reacția de prevenire a unor astfel de acțiuni lipsite de eleganță și chiar de moralitate din partea președintelui, oricare ar fi el. Dar nu ilegală!

Adrian Veștea: „Înțeleg foarte bine ce înseamnă acest moment: este o onoare”. Reacția lui Ciucu: „Ai complotat împotriva colegilor tăi”

Faptul că PNL și Ilie Bolojan au primit direct loviturile (atât moțiunea de cenzură, cât și desemnarea lui Veștea), este o altă discuție. Într-un fel, o merită. După alegerile din 2024 toate partidele au transmis că au înțeles mesajul cetățenilor exprimat la vot. Și cu înțelesul au rămas, pentru că schimbări nu au făcut. PNL, bunăoară, și-a schimbat conducerea centrală și cu asta, gata. Celelalte nu au făcut nici măcar atât.

În plus, în PNL se știa demult de existența unor „suflete pesediste” în interior, dar nu s-a considerat necesară o intervenție de igienizare, fapt ce a permis grupului „disident” să se organizeze și, iată, să acționeze.

Și-apoi, orice partid serios trebuie să aibă instrumente de auto-apărare. Altfel spus, Bolojan și ceilalți membri ai conducerii PNL aveau obligația să-și apere partidul de orice „disidențe” sau „puciuri”. Oricum, nu-i cazul să-i plângem de milă unui partid care nu a avut, până acum, grija respectării legislației sau a independenței Justiției.

Or, dacă Justiția ar fi fost independentă, n-ar mai fi fost niciun puci și nici vreun pucist care să-l execute…