Se destramă Ucraina? Despre criza din vecini cu actorul arădean din Cernăuți, Florin Covalciuc

    de Ovidiu Balint | 11 decembrie 2018, 11:40 AM | Interviuri | Recomandările editorilor

    1

    Când a venit în Arad, prin 1996, eu eram regizor tehnic la Teatrul de Stat, pe atunci. N-am să povestesc despre prietenia ce ne leagă şi nici despre păţaniile care  au sudat această prietenie. Acest interviu este mai puţin despre viaţa lui de actor şi mai mult despre ţara lui de obârşie, Ucraina. Fiindcă, la doi paşi de România, criza militară dintre Ucraina şi Rusia ţine întregul mapamond cu răsuflarea tăiată. Pentru politicienii români totul pare o joacă, niciunul dintre ei nefiind în stare să înţeleagă, ori măcar să prevadă consecinţele acestei crize.

    Cu gândul la un alt interviu pe care mi-l acorda un fost secretar de stat în Ministerul Apărării al SUA, prin 1998, şi care îmi mărturisea că bombele care pot declanşa o criză mondială nu sunt în Orientul Mijlociu, ci în cele două Corei, în Ucraina şi în Balcani, am vrut să aflu de la un ucrainean ce se întâmplă, de fapt, în criza despre care nimeni nu vorbeşte.

    – Când ai fost ultima oară acasă, la Cernăuţi?

    – Acum trei zile m-am întors.

    – Cum este atmosfera în Ucraina, având în vedere recenta criză cu Rusia?

    – În Cernăuţi e un fel de calm, de pace, de linişte. Fiindcă e mai departe de graniţa cu Rusia şi nu e afectat direct de Legea Marţială impusă săptămâna trecută. Problema este, însă, alta: creşterea preţurilor cauzată de scumpirea dolarului. Lumea nu e foarte impacientată, fiindcă aşteaptă o despărţire a Ucrainei.

    – Cum? O divizare a Ucrainei?

    – Da, toată lumea crede că asta se va întâmpla!

    – E mai veche această dorinţă sau tendinţă?

    – Nu e neapărat o dorinţă a populaţiei, ci o certitudine chiar că lucrurile se vor întâmpla astfel.

    – De unde această certitudine? E cumva şi inoculată?

    – Sigur că da. Propaganda funcţionează bine din ambele părţi. În Cernăuţi, cel puţin, lumea crede că această criză este o mişcare electorală a actualului preşedinte, Poroşenko. Fiindcă tocmai în regiunile cu populaţie majoritară rusă a fost instaurată Legea Marţială. Ceea ce le interzice să voteze!

    – Foarte interesant! Asta nu s-a prea spus, că instaurarea Legii Marţiale interzice dreptul la vot. Nici dacă vor avea loc alegeri prezidenţiale?

    – Nu pot vota la nici un fel de alegeri.

    – Şi când sunt programate primele alegeri?

    – Cândva în primăvara lui 2019. Este prima oară când îl cred pe cuvânt pe preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, fiindcă şi el spune acum că a fost o mişcare electorală a actualului preşedinte. De fapt, lumea ucraineană consideră că Poroşenko este garantul destrămării Ucrainei, fiind chiar înţeles cu Putin. Asta scrie pe toate reţelele de socializare.

    „Cetăţeniile româneşti se acordă ca la piaţă”

    – Românii cum se simt acum, în Ucraina? Tatăl Tău, Dumitru Covalciuc, a fost una dintre vocile puternice ale comunităţii româneşti din Ucraina.

    – După ce taică-meu a trecut la cele veşnice, românii nu mai au o voce atât de puternică prin care să fie reprezentaţi. Înainte de a muri a avut şi nişte probleme cu USB-ul, care este urmaşul KGB în Ucraina. Au intrat în sediile asociaţiilor româneşti, le-au confiscat documente, problema fiind cu cetăţeniile româneşti. De fapt, li s-a arătat pisica: nu vă jucaţi cu acordarea cetăţeniilor româneşti pentru ucrainieni. Acuma, este adevărat că cetăţeniile româneşti se acordă ca la piaţă. Din punctul meu de vedere  este o politică impecabilă a statului român, pentru a-şi face cât mai mulţi cetăţeni. Dar, în spatele acestor acuze, în România s-a spus că drepturile românilor din Ucraina sunt încălcate. Pe când, încălcarea drepturilor românilor din Ucraina este o poveste veche, inclusiv din cauza legii învăţământului.

    – Ceea ce nici până astăzi nu s-a rezolvat, nu?

    – Păi, de-aia face Ungaria atâta scandal, Polonia… toate statele care au minorităţi în Ucraina.

    – Mai puţin statul român.

    – Exact. Ca de obicei, pe statul român îl doare în cot de românii de dincolo de graniţe. Din când în când se mai face câte o apropiere faţă de românii din Basarabia, însă dacă faci un calcul simplu şi aduni populaţia românească din Ungaria, Serbia, Bulgaria şi Ucraina o să constaţi că sunt mult mai mulţi decât românii din Basarabia.

    – Chiar, câţi români mai trăiesc în Ucraina?

    – Acum nu mai ştiu. Cândva, cu tot cu moldoveni, (care după mine e cam acelaşi lucru, dar în buletinele noastre se făcea diferenţa dintre naţionalitatea de român şi moldovean) erau cam 1.000.000. Din care, peste 50% trăiau numai în zona Cernăuţi. Pe urmă, în zona transcarpatică trăiesc vreo 50.000 de români şi 10.000 de unguri. Minoritatea maghiară are şi un teatru în limba lor. Românii, nu.

    – Există vreun teatru de limbă română în Ucraina?

    – Niciunul. Ziare şi reviste, da, însă niciun teatru.

    – Şi din ce subzistă?

    – Din fonduri locale, din sponsorizări, din donaţii…

    – Nimic de la statul român.

    – Nimic. Din câte ştiu eu.

    „Serviciile secrete româneşti i-au transmis tatălui meu avertizări”

    – Bun, şi dacă Ucraina s-ar destrăma, ce şi-ar dori românii de acolo?

    – Cred că şi-ar dori să trăiască în România, deşi îi interesează mai mult Europa decât România. Adică destinul european.

    – Presa tratează aceste subiecte? Ori este o presă aservită, cumpărată?

    – Şi, şi, dar mai ales cenzurată. Repet, de când a murit taică-meu nu mai există o voce puternică a populaţiei româneşti. Acuma mi se spune că a fost şi ajutat să moară. Însă nu prea îmi vine să cred. Ce ştiu, totuşi, este că i s-a transmis să mai ia piciorul de pe acceleraţie.

    – Cine i-a transmis?

    – Serviciile secrete româneşti.

    – A serviciilor româneşti?

    – Da, fiindcă era mai mult ca o avertizare de protejare. Spre binele lui.

    – Se împlineşte un an de la moartea tatălui tău. Am să-ţi fac o provocare clişeu, dar care poate genera alte întrebări: cea mai frumoasă amintire şi cea mai urâtă amintire cu tatăl tău.

    – Hmm… Cea mai frumoasă este, cred, de la vârsta mea de doi ani şi jumătate, când am înotat împreună într-un râu de munte. Cea mai nefericită amintire este când mi-a ars cu ţigara canapeaua în valoare de o mie de euro, pe care mi-o cumpărasem printr-un credit bancar. Pentru mine însemnând atunci vreo şase salarii.

    – Ce-a zis când ai venit în România?

    – El m-a susţinut foarte tare. A fost un proiect prin care erau trimiş studenţi în România, pentru a urma să se deschidă secţia română la Teatrul din Cernăuţi. Dar, când s-a schimbat guvernul din România în 1996, proiectul a picat. Şi aşa am ajuns la Arad.

    – Înafara faptului că era foarte vocal, ce a însemnat tatăl tău, Dumitru Covalciuc, pentru comunitatea românească din Ucraina?

    – Îţi dau un exemplu: când se petrecea Revoluţia din România, în decembrie 1989, tatăl meu ne-a urcat în maşină şi am plecat în regiunea transcarpatică, adică Maramureşul istoric, unde a înfiinţat prima societate românească de acolo. Atunci toată lumea spera că în maxim un an şi jumătate ne vom uni cu România. Numai că pe noi nu ne-a mai întrebat nimeni. Au fost întrebaţi doar basarabenii care au refuzat unirea cu România. În spirit de glumă, banii pentru podul din beton dintre România şi Basarabia au fost delapidaţi şi s-a ajuns la un pod de flori, mult mai ieftin. Atâta a durat şi bucuria, până s-au ofilit florile. Apoi a încercat să convingă comunităţile de români din satele în care erau reprezentate să deschidă şcoli în limba română.

    – Exista măcar în Cernăuţi vreo şcoală în limba română?

    – Nu. Erau doar şcoli în limba moldoveanească. Limba română era interzisă pur şi simplu. În şcolile de limbă moldovenească se vorbea româneşte, dar se scria cu litere slavone. Taică-meu a mers în fiecare sat să convingă lumea să îşi dea copiii la şcoală în limba română. A reuşit, împreună cu alţii, să deschidă primul liceu românesc din Cernăuţi. Eu am fost unul dintre primii absolvenţi. Deşi, ca o anecdotă, eu am învăţat să vorbesc foarte bine româneşte direct cu accentul de Târgu Mureş, unde am fost student.

    – A fost susţinut atunci de statul român?

    – Când şi când.  În ultimii ani a avut o susţinere din partea Consulatului României. Taică-meu a fost şi cel care a asigurat editarea singurului almanah de limbă română, care apare de 26 de ani. Realizat la Târgu Mureş, cu ajutorul Bibliotecii, al Prefecturii, este singurul de acest fel al românilor din Ucraina. Ultima ediţie a apărut la trei zile după ce a murit.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    9 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.