Poate sunt printre Dumneavoastră câțiva care își mai aduc aminte de bancul acela ancestral în care radio Erevan este întrebat: ce să facem în caz de bombardament atomic?

Răspunsul vine negreșit: o luați tiptil-tiptil spre cimitir. De ce tiptil?, vrea să știe ascultătorul. Ca să nu faceți panică!, vine prompt răspunsul.

Ei, cam așa ne vom apropia și de subiectul nostru de azi. Tiptil-tiptil, ca să nu creăm panică.

Și toate acestea având în vedere convingerea subsemnatului că scandalul din jurul ceremoniei de deschidere de la Jocurile Olimpice din Paris, aflate la a treia lor ediție (1900, 1924 și acum), nu se datorează înainte de toate sensibilității jignite a creștinilor sau a celor care se simt atinși în credința lor religioasă, ci aversiunii provocate, mai ales pe partea dreaptă a eșichierului politic, de ideea impusă subtil, dar cu scopul clar de a crea panică, privind pericolul pe care îl reprezintă pentru lumea de astăzi și de mâine, mai ales, mișcarea LGBT și ceea ce se mai numește și woke, un termen despre care cei mai mulți dintre revoltați nu știu mare lucru.

Problema, ca să recurgem din nou la folclorul ancestral, este complexă și prezintă umflături.

Poate puțini dintre cei care ne citesc acum știu că termenul de homosexual, opus celui de heterosexual, este foarte recent, a fost inventat de un ungur cu legături germane.

De al nostru, cum ar veni. Treaba s-a întâmplat prin 1869, atunci când Karl Maria Benkert sau ungurizat Károly Mária Kertbeny a scris mai multe pamflete împotriva legii prusace de pedepsire a sodomiei – cum se spunea pe atunci homosexualității –, susținând că un act sexual, indiferent de sexele implicate, care se produce consensual, nu poate fi incriminat, pentru că astfel se încalcă drepturile fundamentale ale omului.

Așa începe așadar lungul nostru drum spre ziuă și care se termină cu scandalul iscat în jurul ceremoniei de la Paris. Prea LGBT, prea woke pentru subtilii propagandiști ai dreptei mai spre extremă așa, cei care, în mod tradițional, exploatează temerile, fricile, angoasele, de multe ori neconștientizate a celor mulți și a celor care știu cam puține.

Și da, se poate spune că ceremonia s-a folosit din plin de motive care trimit la acceptarea alterității, acestea – de motive spun – fiind prezente masiv în lumea occidentală cam din anii șaizeci ai secolului trecut.

Da, de atunci când s-a născut și muzica pe care o numim generic pop-rock și cu care cei care îi urăsc pe cei care au avut o contribuție importantă, nu au nicio treabă. Dimpotrivă, am zice.

Și ca să subliniem câteva realități stabilite și care nu prea mai pot fi discutate, interpretate: alteritatea sexuală, adică acea parte a populației care nu trăiește heterosexual, reprezintă cam 10% din totalul populației. Nu este o chestie de opțiune personală, este ceva determinat genetic, oarecum natural, am zice, și a fost așa de când e lumea. Dacă i-am scoate din istoria omenirii pe cei care ar aparține acum populației LGBT, am rămâne puțin cam sărăcuți. Ar fi vorba de o istorie fără Alexandru cel Mare sau Iulius Cezar, doar ca să-i pomenim pe cei cunoscuți de toți, dar lovitura cea mare ar primi-o arta și cultura noastră, a întregii omeniri, de altfel.

Selma Lagerlöf i 50-årsåldern
Foto: A. Blomberg, Stockholm.

Ia gândiți-vă cum ar arăta această cultură fără Socrate, Platon sau Aristotel, fără Shakespeare, Oscar Wilde, Selma Lagerlöf – prima femeie laureată a premiului Nobel pentru literatură –, nemaivorbind de Leonardo da Vinci, cel care a realizat pictura pe care cei care se uitau în fugă o confundau cu o altă pictură. Am putea continua cu astfel de personalități până la capăt, nu are însă sens, cel care ascultă de propagandă, nu de mintea și cultura sa, oricum nu poate fi convins cu aceste exemple.

Fiindcă dacă intrăm mai în profunzime, realizăm fără greutate că cei care nu pot accepta alteritatea sexuală, nu pot accepta nicio altă alteritate. E vorba aici de limitare sufletească și mentală, de acele spaime și frici cu care fiecare om se luptă, pe bune, cu sinele. Dar dacă nu este capabil, se teme să rămână singur cu sine, atunci iese în lume și caută povești care să îl ușureze, să îl convingă că nu este singur, dimpotrivă: cei mai mulți sunt ca el, nu ca perverșii aceia de care se teme și care îl enervează.

MuseumPlus 5.1.676.4 Access 2010

În final, că așa e bine, atunci când discuți astfel de teme sensibile, câteva motive personale.

Nu, nu vă gândiți la ce vă gândiți, nu aparțin de grupul despre care discutam mai sus, sunt un hetero absolut și fără rest, însă în cariera mea de profesor am avut mai multe experiențe cu tineri, elevi, studenți care aparțineau, într-un fel sau altul, de grupul din titlu. Cu cei mai mulți ne-am făcut că nu ne dăm seama că ne-am dat seama, era și vârsta, era și statutul, însă au fost câțiva care, într-un fel sau altul, au fost deschiși sau chiar mi-au cerut un sfat privind situația lor sau viitorul.

Să nu uitați, până în 1990, homosexualitatea era în România pedepsită prin lege ca în Prusia secolului XIX și ca peste tot în țările comuniste. De altfel, spre deosebire de câteva țări din UE, unele introducând până și căsătoria între persoane de același sex, în țara în care trăim lucrurile sunt cam trase de coadă în continuare, o anumită ipocrizie moștenită interzicându-ne să vorbim sincer, deschis și cinstit.

Și încă ceva legat de experiențele mele de profesor. Cei mai mulți, aș spune majoritatea dintre elevii și studenții mei aparținând LGBT, unii cunoscuți de foarte multă lume, s-au dovedit oameni de ținută, chiar excepționali în cariera lor care a urmat după școală.

Și atunci care este totuși problema?