L-am cunoscut în vara lui 1997. Eram trei care puneam la cale apariția unui nou ziar, unul care să intre în concurență cu Adevărul, fost Flacăra Roșie, actualmente Jurnal arădean. Fostul redactor-șef de acolo, Tristan Mihuța, amicul Ovi Balint și subsemnatul. Ne întâlneam la barul lui Romi, Black&White, un băruleț de subsol imediat cum intri pe Vârful cu Dor, având o perspectivă spre două obiective cam contradictorii: biserica reformată și fostul restaurant care ultima oară s-a numit Cina, parcă.

Și cum spuneam, discutam fără oprire, stând la masă la câte una mică, cu Romi ocupându-se de servire și toate cele, dar evident foarte interesat de cele discutate de noi trei. Intra în vorbă, venea cu păreri, idei și întrebări, așa că nu am fost surprins când Tristan, potențialul director necontestat, ne-a spus că vine și Romi să lucreze la noul ziar. Deocamdată la publicitate, că la asta chiar se pricepe. Are relații, cunoaște pe toată lumea, va fi un câștig, ne-a asigurat Mihuța cu acel zâmbet caracteristic lui despre care, dacă nu îl cunoști bine, cu greu îți dai seama dacă e de bine sau de rău. Până l urmă, Romi a intrat direct în redacție, că așa era el, un descurcăreț dat naibii cu care era bine să ai grijă.

Ca potențial redactor-șef n-am avut nimic împotrivă, Romi mi-a devenit simpatic din prima, chiar dacă realizam că nu este un om al textului, numai că jurnalismul, cred că se știe, nu se reduce doar la asta.

Observatorul arădean a avut în scurt timp, era parcă prin septembrie, o pornire în trombă, ajungând, ca după un an, să amenințe monopolul Adevărului, numai că, din nefericire, așa cum se întâmplă de obicei, au apărut și primele tensiuni în redacție.

Cel care vă scrie a plecat după doi ani și un pic, fără resentimente, realizând că linia Observatorului nu mai respectă ideile de început discutate de către cei patru la Black&White-ul lui Romi. Ovi Balint și Romi, deveniți adevărați prieteni la cataramă, m-au urmat după scurt timp, atunci când am pornit Agenda de Arad, o încercare de a reproduce succesul Agendei timișorene, din păcate un alt proiect sugrumat în scurt timp de interese mult prea provinciale. Romi, pe atunci deja era considerat de toți un jurnalist adevărat, un șmecher cu dischis care mergea precum câinele de vânătoare pe urmele informației, un reporter investigativ de viitor. La text avea în continuare de muncă, însă altfel era un ziarist adevărat și un coleg pe care te puteai baza. Discuțiile cu el aveau loc la câte una mică sau ceva beri, depinde de preferințe, aici Romi nu accepta eschiva, un ziarist adevărat, după el, nu poate refuza un pahar. Hai să recunosc, având în vedere lumea presei dintotdeauna, avea și dreptate pe undeva.

Dar cu adevărat l-am cunoscut mai bine și chiar, cred, ne-am apropiat până la o prietenie reciproc respectuoasă peste câțiva ani, atunci când, după ce am plecat toți trei de la Agenda în derivă, Romi, așa din senin, discutând cu Ovi și cu mine, a venit cu ideea să facă un săptămânal, așa la mișto, un fel de Cațavencu arădean. M-a convins pe loc, iar când mi-a spus numele ziarului, am devenit și mai vesel: Flacăra Roșie.

Avea Romi ceva inimitabil, ceva care poate pica de rău, dar dacă erai apropiat de el, realizai că e de bine: intra în relații cu oricine, oameni de afaceri, politicieni, să facă rost de susținere și bani, dar, până la urmă, treaba se întâmpla așa cum vrea el și nu ”clienții”. Firesc, mulți nu îl suportau pentru asta, el doar râdea și dădea a lehamite din mână: las că le trece.

Au fost doi-trei ani de jurnalism adevărat. Cred că numai și pentru asta Romi Dubăț are un loc în istoria jurnalismului local. Cu Romi, Ovi și Vio Simulov la grafică și cu încă doi-trei mai tineri, formam o redacție perfectă, iar tonul cel nou, la ”mișto”, al Flacărei, a prins la arădeni, păcat că după o vreme provincialismul mediului a început să își arate și în acest caz colții. Am plecat prima oară eu, Ovi, având un sentiment mai profund al prieteniei cu Romi, a mai stat chiar dacă avea și alte treburi, iar Romi și-a făcut o echipă cu ajutorul amicilor pe care îi găsea cât ai zice pește.

Așa a fost el, săritor, gata de glume și bancuri și de câteva pahare. Mulți îl luau de neserios, dar era doar o impresie, un mod prin care el se apăra de puterea celorlalți, a acelora care nu acceptau și nu acceptă că o publicație poate depinde doar de cei care o fac pe bune.

În ultima vreme ne-am văzut mai rar, am auzit de boala care l-a oprit la o vârstă oarecum tânără, abia trecut de patruzeci, să meargă înainte cu toată energia de care până atunci era în stare. Pentru că da, era energie, nu glumă.

Ultima oară ne-am văzut tot la o terasă – un loc de bază pe vreme bună pentru un jurnalist -, am schimbat câteva vorbe, îmi spunea că se pregătește să facă podcasturi, așa cum e mai nou la modă în jurnalismul acesta electronic. Și că poate mă va invita la un interviu, dar se mai gândește, a adăugat în stilul său caracteristic, cu un zâmbet deja afectat de boala de care suferea.

Nu am mai apucat. Am auzit de la alții că e mai rău, e la spital și cu toate acestea, vestea plecării sale m-a surprins. Dureros, spun că mâna pe inimă. Surprinzător de dureros.

Și nu pentru interviul ratat, în fond pe cela îl vom face, dacă vom avea chef, la un pahar, după ce ne vedem dincolo…

Notă: Familia anunță că prietenii și apropiații își pot lua rămas bun de la Romi Dubăț, astăzi și mâine, Casa Funerara ROSTYL aflată pe strada Cocorilor. Stâlpul va fi la ora 19.00, iar slujba de înmormântare joi la ora 14.00 – la Capela Funerară Rostyl și la ora 15.00 la Cimitirul Pomenirea