„Crezi că eu aveam chef să fac asta?! Dar copiii ăștia mă împing de la spate…”, se văita o profesoreasă de vârstă mijlocie, stând pe un scaun într-o oarecare sală festivă din Arad, asistând mai mult fizic decât altfel, la un concurs educativ de nivel național.

Vorbele ei mi-au captat imediat interesul, datorită tonului de om torturat pe care începea să-l folosească, continuându-și spovedania către doamna Cutărescu, evident, tot cadru didactic, care stătea pe scaunul de lângă ea, vădit împărtășindu-i chinul.

Confesiunea a continuat. Nemulțumirea și calvarul au crescut. „Trebuia să le predau ceva despre sărbătoarea X… Ce să le zic?? Ce poți să povestești despre asta?! Am inventat eu ceva…”, iar cealaltă dăscăliță aproba din cap, sub formă de „Da, te înțeleg. E groaznic…”.

Acum vă întreb eu pe voi:

Ce pretenție putem avea de la niște bieți copii, dacă însele cadrele didactice predau cu lehamite?

Ne plângem că elevii din zilele noastre sunt niște sălbatici care nu cunosc termenul de a respecta pe cineva, că nu învață nimic, că nu sunt atenți la ore, că aia, că ailaltă… Dar cât de des ne punem întrebarea dacă cel care e acolo, la catedră, este omul potrivit pentru a le insufla dorința de a învăța?

Sper că este evident că nu vreau să generalizez, dar… prea mulți consideră această meserie un simplu loc de muncă, unde te duci, mâzgălești ceva pe tablă și aștepți să treacă orele cât mai repede, pentru că oricum salariul e mic. Asta e scuza principală pentru diletantismul lor. De parcă atunci când au optat pentru această meserie nu știau la ce se înhamă, de parcă vreodată în istoria omenirii a fi dascăl a fost o oportunitate de a te scălda în aur. Dintotdeauna a fost o meserie grea, răsplătită prin performanțele elevilor și nu prin saci de nestemate.

Pretextul perfect e următorul: degeaba predau ei, că elevii oricum nu-s curioși de absolut nimic. Asta-i cea mai mare stupizenie de scuză pe care o poate găsi cineva! Păi datoria ta de dascăl e să îl faci curios!

Iar vechea poveste cum că elevii din ziua de azi sunt mult mai proști decât cei din trecut, e pur și simplu tot un mit cu care cei mulți se consolează. Dintotdeauna au existat elevi buni, dornici să învețe, și elevi leneși, care preferă să doarmă cu capul pe bancă.

De când lumea, pe lângă fascinația pe care elevii o aveau față de o anumită materie, au existat materii la care învățau pentru simplul fapt că profesorul era atât de dedicat meseriei lui, încât elevilor le era mai mare rușinea să vină cu lecția neînvățată sau să nu fie atenți la oră. Cu toții cunoaștem direct astfel de exemple.

Însă cu atitudinea unor dascăli, dezinteresați precum cei din exemplul de mai sus, te chiar miri că avem atâția olimpici naționali, ba chiar internaționali. Dar văzând acești copii minunați, parcă prinzi totuși curaj să mai visezi la ziua de mâine și să te gândești că, oricât de negru pare sistemul educațional românesc, tot mai e în stare de lucruri mari: prin acești copii și cu entuziasmul cadrelor didactice care, totuși, sunt încă dedicate întru totul meseriei pe care și-au ales-o.