În condițiile în care reprezentările despre cultură diferă de la individ la individ, este destul de dificil de definit, pentru a fi pe placul tuturor, acest domeniu al vieții noastre sociale care, iată, are și un minister – spre deosebire, bunăoară, de sport. Cum în cele ce urmează vom aborda problemele culturii arădene, dintr-o perspectivă nu neapărat artistică, atenția noastră fiind îndreptată spre anumite cotloane pretins culturale, ceva mai întunecate și mai puțin artistice.

Chiar dacă nu avem pretenția că vom putea lumina acele cotloane, vom încerca să facem, totuși, un pic de lumină, ca să se înțeleagă cum a ajuns cultura noastră un sac fără fund, dar cu gura larg deschisă pentru finanțarea unor acte de pseudo cultură.

Legat de creația artistică, fie că vorbim despre teatru sau film, literatură, pictură ori, într-o oarecare măsură, muzică, trebuie să spunem că este considerată, în general, o activitate ce necesită susținere financiară de la stat. Iar de aici, până la pretenția de a conduce aceste activități pe care le subvenționează, nu a fost decât un pas. Pe care politicul (cel care a decis subvenționarea culturii) l-a făcut demult, fără să-și facă probleme că nu se pricepe.

Pentru naivii care mai cred în bunele intenții ale politicienilor din trecut și din prezent, se cuvine să precizăm că oricât de mult se afla creația artistică în atenția marii mase a cetățenilor – și, har Domnului, încă se mai află – pentru politicieni aceasta nu a însemnat niciodată mare lucru. Decât dacă, și doar în măsura în care, le-a servit intereselor.

Se întâmpla înainte de 1989 când cultura (artistică) însemna doar o activitate prin care partidul și conducătorul său iubit erau slăviți. Sau prea slăviți, dar niciodată, în mintea lor, excesiv de slăviți.

Cei care nu vă mai amintiți sau sunteți prea tineri pentru a fi trăit acele vremuri, luați drept reper postările pe facebook a unei anumite doamne (sărut mâna, doamna Lucia) despre primarul Bibarț (aveți câteva mostre mai jos), apoi înmulțiți totul cu cât vreți sau, dacă nu aveți calculator, cu cât știți, și veți avea imaginea „culturii” din acea epocă după care încă mai lăcrimează unii nostalgici.

Cei care ați trăit acele vremuri și, deși vi le amintiți, încă mai oftați după ele, ce să vă zic? Să fiți sănătoși.

Acele vremuri au trecut, năravurile au rămas, de parcă toți politicienii români s-ar fi născut din aceeași părinți.

Politicienii nu-s ei cine știe ce mari devoratori de spectacole, nu se înghesuie la concertele filarmonicii (probabil mulți ar prefera să se lase încorporați ca militari în termen în locul „supliciului” de a asculta un Bach sau, Doamne ferește!, Wagner), dar știu să profite de poziția lor dominantă, de întreținător. Nu de Mecena, că nu susțin cultura din banii lor, ci de întreținător și profitor. Pe banii noștrii.

O atitudine ce s-a cristalizat în timp. Prin anii ’90, teatrele și celelalte instituții profesioniste de cultură abia își duceau zilele, de la o lună la alta. Pe-atunci, politicienii nu erau interesați să subvenționeze cultura.

Aveau ei altceva de făcut: privatizări, retrocedări și altele asemenea, n-aveau timp de cultură. E drept, n-au coborât până la vorbele lui Hermann Göring – „Când aud cuvântul cultură, pun mâna pe armă” – dar nici nu s-au ridicat la nivelul lui Churchill.

Acesta, ca șef al guvernului Marii Britanii la vreme de război, aflând, în timpul unei ședințe de guvern, că alocația bugetară pentru Cultură era zero, cu motivarea că „suntem în război”, ar fi întrebat: „Şi atunci pentru ce luptăm?!”. Știu că n-a fost găsită nicio dovadă care să ateste că Churchill chiar a spus așa ceva, dar e așa de frumoasă povestea…

În Arad, mafiotizarea Culturii a început relativ târziu, dacă putem spune așa, prin 2010 – 2011, chiar dacă și înainte s-a încercat „cooperativizarea” ei, prin unificarea tuturor instituțiilor de cultură. Prima tentativă nu a reușit, dar în al doilea său mandat, primarul de atunci, Gheorghe Falcă și-a văzut visul cu ochii.

A reușit să desființeze dintr-un condei două instituții care performau – Teatrul de Marionete (TM) și Casa de Cultură a Municipiului (CCM). Acum, TM mai există doar ca secție vitregă a Teatrului Clasic, în vreme ce Casa de Cultură a Municipiului a dispărut. Bun, am înțeles că Ovidiu Balint, directorul de atunci al CCM trebuia scos din peisaj, varianta desființării instituției pe care o conducea fiind cea mai convenabilă și oarecum sigură juridic.

Paranteză deschisă: până la momentul desființării CCM, toate șușele de partid, zilele vecinului sau zilele orașului și altele asemenea se derulau financiar prin această instituție. Prin urmare, Ovidiu Balint trebuia să semneze multe documente… Și, rău de gură cum îl știe tot Aradul, mai spunea și el una, alta. Dar, printre aceste of-uri și înjurături, Ovidiu Balint a făcut din CCM cea mai activă instituție de cultură din Arad – de multe ori te și minunai de ideile lui nebunești, cum a fost și aceea de a readuce la viață ruina Teatrului Vechi, uitată de vreme și de autorități.

De partea cealaltă, Teatrul de Marionete a fost la momentul desființării, singura instituție de acest fel din țară și una din cele cinci care funcționau în Europa.

Înainte de a închide paranteza, să mai spunem ceva despre cultura politică din Arad. În legislatura trecută, când Bibarț domnea împreună cu PSD, s-a pus problema extinderii „ariei culturale”, ca să aibe loc și PSD. Că PNL avea CMCA, plus Centrul Cultural Județean, iar PSD nu se putea să rămână necultivați, tocmai într-un mandat în care premierul Ciolacu urma să arunce cu bani pe altarul alegerilor.

Așa s-a născut ideea unui HUB cultural, pe care să-l gestioneze PSD printr-unul dintre viceprimari. Acesta a avut ideea de a-l reactiva pe Ovidiu Balint, probabil singura decizie înțeleaptă luată în administrația arădeană în ultimii ani. Dovadă, Ovidiu și-a reluat vechile „năravuri” și a readus (iarăși!) la viață Teatrul Vechi și a reușit să mai facă încă o ediție foarte reușită a Festivalului Underground, pe care el l-a început. Chestiune de valoare.

Am închis paranteza spunând că PSD nu are nicio treabă cu reușita lui Ovidiu, în afara faptului că asigura finanțarea proiectelor – încă nu știm să fi fost finanțate „manifestări culturale” de partid, dar timpul nu-i pierdut.

Oricum, în mai puțin de 15 ani de la desființarea celor două instituții Aradul a ajuns să aibă drept „evenimente culturale”, Festivalul de Teatru Clasic (tot mai departe de ideea de festival), Zilele (de fapt, săptămânile) Aradului, ziua administratorului, ziua administrației, dar mai ales Festivalul Berii, o acțiune „cultural bahică” prin care, anul trecut de exemplu, a fost devalizată o societate a Consiliului Local Municipal (Recons).

Cum la noi în municipiu și județ nu mai există demult organe de control, Camera de Conturi („filiala” Arad a Curții de Conturi) fiind o glumă despre care ar trebui sesizat noul premier, evident că nimeni nu a avut nicio emoție. Nici măcar domnul administrator public, cel care a manifestat un interes absolut remarcabil pentru organizarea festivalului, dar din păcate rămas singular. Cu siguranță se va reactiva, pentru că la sfârșitul acestei săptămâni, prin grija Primăriei, producătorii locali de bere vor fi sprijiniți să-și popularizeze produsele.

Susținem producătorii locali! A, pardon, nu mai avem producători de bere în Arad. Și-atunci, pentru ce aruncă Primăria cu banii în halbele de bere? Întrebăm Camera de Conturi și, de ce nu?, Parchetul (ce s-a întâmplat anul trecut a mirosit a penal de dicolo de pod).

Pentru a arăta că sprijină producătorii locali de bere, primarul Bibarț nu a putut lipsi de la festivalul berii 2024

Sursa: facebook

Instituțiile astea ar putea verifica și alte acțiuni „culturale” de tocat bani publici, cum ar fi cea prin care s-au plătit unei societăți din București aproape 92.000 de lei pentru „promovare digitală”. Titlul achiziției publice este, evident, o aberație, menită să „bage în ceață” pe cei ce ar vrea să verifice achiziția – ceea ce pare să fi reușit în cazul Camerei de Conturi, care-i surdă și oarbă la astfel de chestiuni.

Achiziția publică a fost făcută de Centrul Municipal de Cultură Arad (CMCA), instituția înființată de fostul primar Falcă pentru a-i fi sac fără fund dar cu gură largă, pentru a alimenta „cultura de stradă și de partid”. Citiți AICI amănunte, inclusiv despre contractul încheiat de celălalt Centru Cultural, al CJA, cu aceeași firmă din București.
În sacul ăsta fără fund pot intra bani pentru orice. Orice face bine, ca imagine partidului. Iar pentru băieții deștepți ai partidului, chiar mai mult decât imagine, că din imagine nu se poate trăi bine, dar din cultură se poate. Pentru cei interesați: festivalul berii din acest an, tot prin CMCA trece. În parte, că restul părții merge în alte direcții.

Ei, vedeți, asta-i problema culturii din Arad: nu că se organizează prea multe șușe, ci că din șușele astea se „hrănesc” prea mulți „artiști”.

În acest timp, noul guvern se luptă să reducă cheltuielile publice, prin introducerea unor noi taxe și impozite și prin tăieri de sporuri și așa mai departe. Autoritățile nostre locale au alte probleme și continuă să-și bată joc de banii noștri. Poate, totuși, guvernul va avea timp și pentru risipa locală, ca să nu zicem altceva și să se pună cumva Parchetul pe treabă și, după ce le-a luat sarmalele, să le ia și berea…