Platoul lui Miloș Cristea, un simbol atât de necesar într-un oraș care parcă și-a pierdut toate valorile

    de Raluca Medeleanu | 28 November 2022, 1:44 PM | Blogul Special Arad | Recomandările editorilor

    1

    Într-o lume în care profitul și pragmatismul devin noii noștri zei, unde mai este loc pentru frumusețe? Unde mai este loc pentru proiecte care au, aparent, un rol strict decorativ? Estetica pare să fie tot mai mult un moft, fiind aruncată la capătul listei priorităților noastre. Însă departe de concepția multora, frumusețea are un rol terapeutic, ne poate – fără exagerare – salva sufletul, într-o lume care devine tot mai rece și uniformă.

    E greu să explici cuiva care este „calibrat” să gândească strict matematic, analizând schematic, în tabele și diagrame, profituri și pierderi, cauză și efect, care sunt beneficiile unor investiții a căror valoare este chiar inestimabilă. Cum poți cuantifica sufletul? Cum poți pune un preț pe dăinuire? Societatea actuală, fiind axată pe profit și consum, pe „obiecte de unică folosință”, are nevoie de simboluri mai mult poate ca niciodată. Fără o valoare mai înaltă, care să ne dea însemnătate vieții, nu e de mirare că întreaga generație actuală e asfixiată de anxietăți, frustrări și tensiuni…

    Orașul e mai mult decât o simplă aglomerație de oameni, e chiar un microunivers în care ne perindăm pe bandă rulantă, iar aspectul străzilor, clădirilor, parcurilor, piațetelor, toate au un efect asupra noastră la nivel subconștient. Printre toate proiectele imobiliare parcă trase la indigo, apariția unui element distinctiv, original, atipic, ne mișcă, ne scoate din rutina robotică care ne anesteziază. Ne amintește că suntem fiecare indivizi unici, nu doar un alt punct dintr-o mulțime…

    Poate cea mai elocventă explicație asupra acestei nevoi a omului pentru ceva mai mult decât simpla utilitate a lucrurilor aparține – culmea – unui biolog care și-a dedicat întreaga viață rațiunii. Richard Dawkins notează: „Dacă judecăm totul după cât de «folositor» este – folositor pentru a supraviețui, adică – suntem puși în fața unei circularități futile. Trebuie să existe o valoare adăugată. Cel puțin o parte a vieții trebuie să se dedice trăirii acelei vieți, nu doar efortului de a-i întârzia finalul. Astfel, justificăm în mod corect cheltuirea banilor publici pe opere de artă. Este una dintre justificările oferite în mod adecvat pentru conservarea speciilor rare și a clădirilor frumoase. Este modul în care le răspundem acelor barbari care cred că elefanții sălbatici și casele istorice ar trebui salvate numai dacă «își scot banii»” (Richard Dawkins – Destrămarea Curcubeului, 1998).

    De asemenea, menționez aici și un articol excepțional, o analiză complexă a impactului urbanismului asupra vieții și sănătății mintale a comunității, semnat de dr. arh. Eugenia Greceanu, într-un articol numit „Înaintașii noștri”, în revista „Arhitectura” din 1980.

    „Constatarea reacției de înstrăinare pe care o suferă omul de rând, în al cărui subconștient este înrădăcinată de secole tradiția unei locuințe individualizată spațial și decorativ, atunci când este confruntat cu un ansamblu funcțional modern, în care atât tehnica de construcție, cât și uriașa comandă socială impun repetarea aceleiași travei pe un front extins uneori la lungimea unei întregi străzi de tip tradițional. În contrast cu aceste ansambluri, în care repetiția devine obsesivă, zonele istorice cu personalitate clar definită devin factori de echilibru psihic, permițând regăsirea continuității de cultură, de viață și – implicit – de scară umană între prezent și trecut”, constata  dr. arh. Eugenia Greceanu.

    Platoul din fața Palatului Administrativ, gândit și proiectat de arhitectul Miloș Cristea, amplasat tocmai într-o perioadă în care estetica în arhitectură era redusă la zero, reprezintă exact acest fel de liant care ne leagă atât de frumos pe noi, oamenii ai acestor timpuri, de vremurile trecute ale orașului pe care îl numim „casă”.

    La prima vedere, imaginea bidimensională din marmură și granit ne poate părea acum un lucru banal, un „desen” costisitor de care se poate lipsi Aradul în vremuri de criză, însă el a devenit mult mai mult decât un simplu „tablou pietonal”. El este deja un real simbol al orașului, ce se contopește cu însăși imaginea centrală, cu sufletul său. Gândindu-ne la Primărie, la turla cu ceas a Palatului Administrativ, ne vine în gând automat și platoul care pare acolo de o eternitate, „născut” deodată cu orașul, chiar dacă are doar 34 ani de existență. Nevoia oamenilor de estetică, de identitate culturală sunt aspecte din viața și psihologia umană pe care le-a înțeles perfect Miloș Cristea, cel pe care generațiile următoare trebuie să-l alăture marilor arhitecți ai Aradului.

    Maestrul Cristea a fost înainte de toate un vizionar, născut într-o perioadă extrem de nefastă pentru persoane care clocotesc de creativitate și simț inovator. Cu toate acestea, chiar și în uniformizanta epocă comunistă, a reușit să creeze ceva care să dăinuie, să ajungă la sufletul oamenilor.

    „Dacă am avea conștiința atitudinii civice asumate, pe care o avea el și pe care încerca să o inoculeze oricărui arădean, poate că am afla că urbea nu este doar un loc comun, ci un acasă ademenitor din cauza conviețuirii. Dacă vom avea vreodată amploarea viziunii sale urbanistice despre potențialul de dezvoltare a unui oraș, poate că Aradul va avea și un destin și nu va rămâne un loc prin care se trece cu geamul portierei coborât, ca să poți înrteba care e direcția spre o altă destinație”, scria Ovidiu Balint în prefața unei cărți extrem de valoroare pentru urbea noastră, „Arad, dragostea mea – Dialoguri cu arhitectul Miloș Cristea”.

    Iată, o autentică personalitate a Aradului a cărei moștenire are toate calitățile să devină un adevărat simbol, într-un oraș care e tot mai văduvit de ele!

    „Sunt oameni care după ce mor realizezi adevărata dimensiune a personalității lor. Despre aceștia românul spune că n-au trăit degeaba, făcând umbră pământului, fiindcă au lăsat ceva durabil în urma lor. Ceva ce constituie un dar făcut unei întregi comunități (…) Da, Miloș era un visător, își iubea enorm orașul său, îi cunoștea ca nimeni altul frumusețile”, scria Horia Medeleanu în postfața cărții lui Ovidiu Balint.

    „Dincolo de meserie, mi-l amintesc ca pe un membru activ al societății civile, într-o perioadă în care implicarea benevolă în soarta comunității era un fapt rar. El era gata oricând să contribuie la proiecte pentru reabilitarea și înfrumusețarea orașului în mod autentic, pentru că disprețuia kitschul și ineficiența. Îmi amintesc, de exemplu, ce eforturi mari a făcut pentru reconstruirea elementelor decorative ale Palatului Administrativ, din atelierul săi improvizat în subsolul clădirii, reconstruirea elementelor decorative la clădirea Teatrului sau sediul Direcției Finanțelor Publice. În domeniul arhitecturii monumentale era inegalabil”, nota Gheorghe Seculici în postfața cărții menționate.

    „Miloș Cristea avea puse deoparte idei originale, de multe ori salvatoare urbanistic și potențioatoare estetic, pentru fiecare cartier arădean, fie el vechi sau nou(…). Cunoștea Aradul atât în partea lui vizibilă cât și în cea invizibilă, scufundată în istorie. Îi părea cunoscută fiecare piatră a lui”, nota poetul Vasile Dan în aceeași carte.

    Platoul din fața Palatului Administrativ a rămas astfel una dintre neprețuitele moșteniri lăsate de marele arhitect orașului pe care atât de mult îl iubea. Călcat cu roțile mașinilor, străpuns de scheleturi metalice ale târgurilor și scenelor, mulți ani a fost însă uitat de cei care l-au moștenit. Reabilitarea lui, anunțată să se întâmple la începutul anului viitor, se înțelege astfel ca un act absolut necesar. Dar o reabilitare, sperăm noi, care să se ridice la exigențele celui care l-a creat.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    3 + 8 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.