Chiar dacă, deloc surprinzător pentru cunoscători, nu a fost nominalizat, fac, acum și aici, o excepție la Oscar Special.

E vorba de ultimul film al lui Aki Kaurismaki, finlandezul care s-a impus în cinematografia europeană în ultimii treizeci-patruzeci de ani, ducând mai departe, din Finlanda, taina și magia filmului scandinav.

Desigur, danezii și suedezii au fost mai înainte, au dat până și vedete de Hollywood, ultimul fiind danezul Mads Mikkelsen, finlandezii venind foarte tare de o vreme din zona de unde vine, până la urmă, până și Moș Crăciun. Sunt doi frați Kaurismaki, amândoi cineaști, Aki fiind cel mai cunoscut și recunoscut. Înainte de toate în Europa, filmele sale fiind abonate la Cannes – „Fallen Leaves” a luat, anul trecut, Premiul Juriului –, cu Oscarul fiind niscaiva probleme.

Tocmai de aceea scriu acum despre filmul său, poate cea mai mare surpriză a finalizării nominalizărilor de săptămâna trecută fiind tocmai neglijarea filmului finlandez. Desigur, gestul, ca în toate poveștile bine făcute, are o explicație. Kaurismaki a mai fost nominalizat de două ori la Oscarul filmelor „străine”, de fiecare dată făcând scandal, susținând că nu vede nimic înălțător în faptul să fii nominalizat la Oscar. Iar americanii nu mai vor asemenea scandaluri, mai ales acum când „Barbie” are șanse până și la cel mai bun film al anului.

Dar toate astea nu schimbă cu nimic faptul că unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut, poate chiar cel mai bun, nu are nicio șansă măcar la un Oscar. Chiar dacă, pe bune, ca film de artă, putea concura la toate.

Foto: filmneweurope.com

„Fallen Leaves” (Frunze căzătoare), ultimul film al lui Kaurismaki după o pauză de șapte ani, este o poveste de dragoste. Dintre doi oameni aflați la marginea societății, cu nimic deosebiți de cei mulți și cei care nu prea ajung în filmele făcute la Hollywood. O ea dată afară de la un supermarket pentru că mai ducea acasă sau dădea la oamenii străzii pachete de mâncare cu termenul expirat care trebuiau aruncate la gunoi și un el lucrând pe șantier fără să se despartă de flaconul de vodcă sau ce-o fi lichidul acela decolorat băut de constructorii finlandezi. Și, desigur, dat afară mereu în momentul în care șefii realizau în cele din urmă că nu e vorba de apă.

Cei doi se văd prima oară, absolut întâmplător, la un bar karaoke – se pare, locul preferat al clasei muncitoare finlandeze – și este dragoste la prima vedere. De altfel, în acest film sunt vorbe puține, doar strict cele necesare pentru ca spectatorul obișnuit cu filmele de divertisment să nu rămână complet interzis. Nu prea are rost să ne pierdem în tenebrele artei lui Kaurismaki, ajunge doar să spunem că da, toate sunt aici: minimalismul instrumental – cameră fixă, de obicei –, atmosfera care vorbește de la și pentru sine, trimiterile aproape subliminale la arta cinematografică și, desigur, importanța imaginii în prezentarea poveștii. În fond, vorbim despre film – a șaptea artă, nu-i așa? –, nu despre vreo emisiune sau serial de la televiziune.

Foto: Variety

Ca rezultat, filmul are o oră și un pic, respectând regula regizorului, cu care subsemnatul este de mult de acord, după care un film adevărat și bun nu are cum să treacă de o oră și jumătate. Plusez nițel: finlandezul respectă și cea de a doua regulă a mea din cele mai vechi timpuri: genericul unui film serios și cu pretenții de artă este textul scris cu litere simple pe un fundal negru, toate celelalte variațiuni – imagini debordante sub literele care curg sau se zbenguie, pe o muzică care dorește să te copleșească din prima, pe un ecran colorat cât mai publicitar – trădând superficialitate și dorința regizorului de a capta atenția tuturor și dintr-o dată și pentru totdeauna.

Filmul lui Kaurismaki arată exact ceea ce vrea să spună: asta este viața celor mulți: simplistă, fără aventuri care îți iau ochii și mintea, o viață de pe o zi pe alta care nu renunță totuși, chiar și în aceste cadre care omoară speranța și împlinirea, la căutarea fericirii. Care, da, cam asta este: atunci când doi oameni se găsesc, se regăsesc unul în celălalt în ciuda tuturor impedimentelor de care viața lor – ca de altfel a noastră, a tuturor – le pune în calea realizării, măcar și pentru o clipă, a fericirii.

Poate nu vă vine să credeți, dar această poveste se termină cu bine, are, adică, happy-end după terminologia americană. Fără să mai vorbim de umor, unul născut din esența comediei. Americanii îl numesc „deadpan” și se referă la ceea ce noi considerăm că este știința de a povesti bancul și a ajunge la poantă fără să te trădezi, fără să râzi, ca prostul, înainte. Ceva absolut firesc, dacă ne gândim, în fond, în viață, în realitate – nu în filmele americane –, umorul se naște de cele mai multe ori fără să vrem, fără să ne dăm seama, cel care râde este întotdeauna cel rămas pe dinafară, nu cel cu care se întâmplă pocinogul.

Foto: festival-cannes.com

Și atunci încă nu am vorbit de actori. Care sunt exact ca și filmul lui Kaurismaki: perfecți pentru rol, situație și mesaj. Toți, fără excepție, dovedesc că nu joacă, ci, cel mult, interpretează. Iar cei doi implicați în „love story”, el și ea, sunt chiar sublimi prin lipsa de mijloace cu care dau imagine unor eroi care nu au nimic eroic în ei. Surâsul ei – actrița numindu-se Alma Poysti, el, aducând vag cu Ryan Gosling, numindu-se Jussi Vatanen – care apare pentru prima oară în cadrele finale ale filmului, fiind dincolo de acel zâmbet cunoscut din filmele de divertisment, ridică povestea, înalță filmul în lumea marilor opere de artă, în lumea aceea singulară și uitată, în care catarsisul este posibil încă.

Da, și mai este și un câine cu un rol foarte important în desfășurarea poveștii. Este de altfel câinele propriu și personal al lui Kaurismaki și care în film, așa cum aflăm din ultima replică, se numește Chaplin…

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”