Oscar Special: Black Friday la sezonul de vânătoare după senzațional! „Black Panther”, nominalizat la „Cel mai bun film”…

    de [email protected] | 26 ianuarie 2019, 9:13 AM | Oscar Special | Recomandările editorilor

    2

    Cu alte cuvinte: disperarea sălbatică la nevoie se cunoaște!

    Din mai multe motive, să fac o recenzie acum despre filmul „Black Panther” ar fi o pierdere de timp. Odată pentru că filmul a apărut exact în urmă cu un an și, în afară de cei mai în vârstă, care oricum nu sunt prea interesați, cu siguranță l-ați văzut cu toții… și doi: chiar nu am absolut nimic de scris sau de analizat. „Black Panther” nu iese cu nimic extraordinar în evidență, nu e cu nimic mai presus decât restul filmelor din seria „Avengers” (ba chiar aș zice că „Avengers: Infinity War” a fost mai palpitant), e doar o succesiune nebună de acțiune, lovituri, împușcături și clasicele urmăriri cu mașina, o tonă de efecte speciale exorbitante și… practic, un basm mai sexy, în haine noi, mulat pe corpul musculos al unui actor de culoare făcut supervedetă peste noapte. 

    Aș începe cu faptul că „Black Panther” nici măcar nu e primul supererou negru care a ajuns pe marele ecran, acela fiind „Blade”, cu Wesley Snipes, în 1998 (până și Catwoman i-a luat-o înainte, cu penibila variantă din 2004, cu Halle Berry). Într-adevăr, în revistele de benzi desenate, „Pantera Neagră” a fost primul supererou african (a debutat în 1966), însă și acesta a fost inspirat destul de mult din personajul „The Phantom” (cu toate că – ce să-i faci? – acolo eroul era un alb), apărut în anul 1936 și care a fost printre primii supereroi care au debutat la televizor (al patrulea, mai exact, în 1943), după „Mandrake The Magician” (1939), „Adventures of Captain Marvel” (1941), Batman (1943) și înainte de Captain America (1944) și Superman (1948).

    În mod normal, niște nominalizări și chiar statuete la categoriile tehnice de la Oscaruri (efecte speciale, costume, design de producție) ar fi fost suficiente…

    dar cum de ne-am trezit cu „Black Panther” tocmai la categoria „Cel mai bun film”?

    Succesul imens în box office? Irelevant la Oscaruri. Faptul că e o producție The Walt Disney Company, care domină Hollywood-ul în ultima vreme (și, să nu uităm, în America, decernările Premiilor Oscar sunt televizate de peste 40 de ani de ABC, un post TV deținut de Disney deja de 24 de ani)? Posibil… însă treaba e puțin mai complexă, de fapt.

    Mai demult, Premiile Oscar însemnau prestanță în lumea filmului. Mai nou, din câte se pare, Oscarul vrea să fie cool.

    Toate acestea sunt, însă, doar pe jumătate adevărate. De fapt, la Premiile Academiei Americane de Film a fost vorba, tot timpul, de un mesaj cu precădere politic. Hollywood-ul fiind terenul de joacă al evreilor americani, un film despre cruzimea Holocaustului a fost întotdeauna primit cu brațele deschise la Oscaruri, dar… orice-ai zice, acele filme chiar au o gravitate extraordinară. În schimb, în ultimii ani s-a produs o schimbare radicală, urechea juriului fiind îndreptată înspre public, iar zumzetul venit dinspre public e cel puțin haotic. Totul a început cu campania „Un Oscar pentru DiCaprio!”, continuând apoi cu indicarea – sau acceptarea – unor mesaje sociale care implicau (și încă implică!) asuprirea mexicanilor și – o poveste fără sfârșit – a negrilor. Adaugă la asta faptul că, în anul 2017, în urma scandalului #OscarsSoWhite, Academia a primit 683 de membri noi în juriu, mulți dintre ei afro-americani… și treaba devine din ce în ce mai clară. Din acel an, inevitabil, au fost nominalizate dintr-odată mai multe filme și mai mulți actori și regizori de culoare, un lucru, de altfel, absolut normal și ceva ce ar fi trebuit să fie la ordine de zi cu mult timp în urmă. Mai bine mai târziu decât niciodată? Categoric, doar că o asemenea schimbare întârziată aduce cu sine și o serie de anomalii forțate cum ar fi statueta la cea mai importantă categorie (Cel mai bun film) pentru „Moonlight” (regizat de afroamericanul Barry Jenkins și cu o distribuție full black) și „The Shape of Water” (regizat de mexicanul Guillermo del Toro), iar în acest an, – nu încape nicio îndoială – povestea se va repeta: va câștiga ori „Roma” (regizat de mexicanul Alfonso Cuarón), ori „Black Panther” (regizat de afroamericanul Ryan Coogler și cu o distribuție 95% black).

    Ceea ce spun poate suna rasist, însă în realitate este exact invers: dacă îi faci pe plac unui număr de afroamericani frustrați, ignorând orice logică sau simț al realității, evidențiezi cu atât mai mult că există o diferență (musai luată în calcul!) între un alb și un negru!

    Doar că… „Vox Populi, Vox Dei” – spuneau latinii.

    Pe de altă parte, „Desperate times call for desperate measures” – spun americanii (un proverb despre care se presupune că provine, de fapt, de la Hipocrate, într-un fel sau altul).

    Nominalizarea unui film popcorn la Oscar poate fi un apel disperat la senzațional, rezultat din interesul din în ce mai scăzut față de Premiile Oscar, un lucru ce poate fi măsurat prin audiența show-ului televizat. Să nu uităm că, începând cu acest an, ceremonia va fi scurtată la 3 ore, iar de câțiva ani, Academia cochetează cu adăugarea unei noi categorii, „Cel mai bun film popular” (o categorie în care „Black Panther” ar fi avut sens!). Aceasta era cât pe ce să fie adăugată la ediția din acest an, dar în urma feedback-ului negativ s-a amânat. Nu în ultimul rând, marea schimbare prin care trec Premiile Oscar poate fi explicată foarte simplu prin acceptarea unei realități… și anume că și Hollywood-ul trece printr-o schimbare majoră.

    Am ajuns la un nou moment de cotitură în istoria filmului, dar pentru a înțelege acest lucru, e nevoie de puțină istorie modernă:

    Timp de o jumătate de secol, ecranizările benzilor desenate nu au fost luate în serios la Hollywood. Aduceți-vă aminte de caraghiosul serial Batman cu Adam West din anii ’60 sau de „Flash Gordon” din ’80. Au fost două motive de-a dreptul stupide: mai întâi, în 1953 s-a format Subcomisia Senatului Statelor Unite pentru Delincvența Minoră, care a tras concluzia că violența explicită din benzile desenate, adică toate luptele astea dintre supereroi și antieroi, a fost motivul pentru care crimele produse de tineri a crescut în SUA, astfel că creatorii benzilor desenate au fost obligați să o ia mai moale. Mai apoi, ecranizările acestor povești au adus la anomalii juvenile precum Batman interpretat de Adam West, care a rulat la TV sâmbăta, până când s-a tras concluzia că aceste seriale nu produceau suficientă audiență. Nimănui nu i s-a aprins însă un bec deasupra capului că, poate, tocmai calitatea slabă și luarea la mișto a acestor supereroi a adus la pierderea interesului din partea publicului tânăr.

    Debandada și impresia generală că benzile desenate nu aduc profit la Hollywood a persistat până târziu, în anul 2000, singurele excepții fiind trilogia „Superman” din anii ’70-’80, „Robocop” din ’87 (care a devenit personaj de benzi desenate doar ulterior filmului) și – chiar dacă tot cu o atmosferă de circ fantastic, dar oarecum mai dark – cele două filme „Batman” (din ’89 și ’92) regizate de Tim Burton. Un alt succes neașteptat a fost „Darkman” din ’90 (regizat de Sam Raimi, cel „responsabil” și de serialele „Hercule” și „Xena”). Funny fact: Sam Raimi ar fi vrut să regizeze un film Batman, dar nu i s-a dat voie, așa că a inventat acest personaj.

    La începutul anilor ’90 părea că, în sfârșit, benzile desenate vor fi luate în serios la Hollywood, apoi Brandon Lee – fiul lui Bruce Lee – a murit într-un accident stupid în timpul filmărilor la „The Crow”… și treaba cu supereroii a recăpătat o dimensiune caraghioasă, „family friendly”, (încă o dată) tot cu Batman, „mulțumită” lui George Clooney și regizorului Joel Schumacher („Batman & Robin”, 1997).

    Primul moment de cotitură în adevăratul sens al cuvântului s-a produs în anul 2000 și totul a început cu primul film din seria „X-Men” (regizat de Bryan Singer). Tot atunci s-a făcut filmul „Unbreakable” (cu Bruce Willis în rol principal), dar acesta a apărut destul de timpuriu, cu o abordare complet diferită, mult mai realistă, care abia în zilele noastre a început să câștige teren, odată cu continuările „Split” și „Glass”. În 2002 a revenit Sam Raimi, de data aceasta cu „Spider-Man” (cu Tobey McGuire), iar în 2005, Christopher Nolan a fost primul care a făcut pentru prima oară dreptate pe marele ecran, dezvăluindu-ne adevărata personalitate a lui Batman, odată cu „Batman Begins” (cu Christian Bale).

    [Later edit… Nu știu cum am putut să uit!] Tot în anul 2005 a apărut filmul „Sin City”, o adevărată inovație în domeniul neo-noir, care a fost în totalitate omis la Premiile Oscar, deși merita pe deplin un premiu măcar pentru efecte speciale.

    2006 a fost un alt an important, deoarece personajele cu superputeri au pătruns pentru prima oară pe micul ecran cu nemaivăzute efecte speciale și cu o abordare mult mai serioasă („serioasă” în termenii unui SF despre mutanți, firește!), odată cu apariția serialului „Heroes”.

    Schimbarea modului în care viitorii regizori celebri au privit supereroii era ceva natural și inevitabil. Aceștia au crescut deja cu benzile desenate mult mai serioase, eroii copilăriei lor nu mai erau măscăricii precum Adam West sau „Power Rangers”, ci „Superman”-ul lui Christopher Reeve și „Batman”-ul lui Michael Keaton.

    Astfel, al doilea – și decisivul – moment de cotitură a urmat în anul 2008, când „Iron Man” (cu Robert Downey Jr.) și „The Incredible Hulk” (cu Edward Norton, care a fost înlocuit, mai târziu, cu Mark Ruffalo) au ajuns în cinematografe și, văzând succesul incredibil, în anul următor The Walt Disney Company a cumpărat Marvel Comics, cu tot cu Marvel Studios. PS: Să nu uităm nici de rivalul DC Comics (în aceeași companie cu Warner Bros. Pictures), care a scos o altă capodoperă a genului, „Watchmen”, în anul 2009!

    De asemenea, să nu uităm că Heath Ledger a fost primul actor care a adus un film cu supereroi la Premiile Oscar, fiind laureat post mortem, la decernările din 2009, pentru interpretarea excepțională a antieroului Joker.

    … Și povestea continuă la culmile succesului și în ziua de azi, în mod special cu seria „Avengers”. La acestea se mai adaugă incredibilul succes al serialelor Marvel produse de Netflix, în frunte cu „Daredevil” (cu Charlie Cox), care e deja o cu totul și cu totul altă poveste decât eșecul cinematografic din 2003 cu Ben Affleck.

    Istorisirea de mai sus este deosebit de relevantă în cazul de față, când „Black Panther” a primit o nominalizare Oscar la „Cel mai bun film”, deoarece exact ca în cazul regizorilor care au crescut cu acești supereroi, la fel se întâmplă cu membrii noi în juriul Academiei Americane de Film… și – dacă nu cumva avem de-a face doar cu o perioadă trecătoare, de tranziție – cine știe ce alte „surprize” ne mai rezervă viitorul?

    Va fi și mult așteptatul „Avengers: Endgame”, cel care va pune punct seriei, nominalizat la „Cel mai bun film”? Va primi mai multă atenție „John Wick” (cu Keanu Reeves) sau „Glass” (cu James McAvoy, Bruce Willis şi Samuel L. Jackson)? Pentru acesta din urmă chiar m-aș bucura, în special datorită lui James McAvoy, la fel cum m-aș fi bucurat să fie nominalizat anul trecut Hugh Jackman pentru „Logan”.

    Ori… pur și simplu, „Black Panther” este și va rămâne singura excepție din istorie, doar și doar pentru că e vorba de un supererou negru? Dacă da, e jalnic.

    Nota autorului:

    Ca să-i dau o notă filmului „Black Panther” ar trebui să iau în considerare un anumit termen de comparație… care nu funcționează nicicum. E ca și cum compari Nutella cu spaghetele. Dacă mă raportez exclusiv la filmele cu supereroi, i-aș da nota 4 (din șapte), însă având în vedere că la Premiile Oscar concurează cu filme precum „Roma”, „BlacKkKlansman” sau „The Favorite”, nu pot să-i dau decât două stele, luând în calcul că atâtea i-am dat și filmului „First Man” și nu pot să zic că acela mi-a plăcut în mod deosebit mai mult decât „Black Panther”.

    Filmul are șapte nominalizări: cel mai bun film, cea mai bună coloană sonoră, cea mai bună piesă originală, cel mai bun mixaj de sunet, cel mai bun montaj de sunet, cel mai bun design de producție și cele mai bune costume. Eu i-aș da premiul la ultimele două-trei, dar am o presimțire șoadă că va lua acasă cel puțin patru statuete, printre care… da, pentru „Cel mai bun film”! Ca să avem despre ce pălăvrăgi un an întreg.

    Surse foto: IMDb

    Distribuie articolul

    Comentarii

      • Corect, dar personajul a apărut, de fapt, în ’66. Atunci a fost un progres al umanității. Ori dacă până și în ziua de azi mai avem această discuție, atunci n-am făcut niciun progres. Pentru că, repet, dacă privim lucrurile din unghiul acela, nu facem decât să evidențiem că există o diferență semnificativă, când colo nu e și nici n-ar trebui să fie.

        În text am uitat să-l amintesc și pe Maestrul Jedi Mace Windu (jucat de Samuel L. Jackson) din Star Wars… tot un fel de supererou, singurul care l-a învins în duel, de fapt, pe Împăratul Palpatine. Deci… chestia asta cu „erou negru în premieră” e o treabă deplasată rău.

        0 voturi
        +1
        -1

    Scrie un comentariu

    8 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.