Mort pe dinăuntru și rece pe dinafară. Acel pas mărunt pentru om și salt uriaș pentru omenire se estompează, astfel, în tăcere, pe un teren funerar numit Lună. „First Man” e o epopee tristă, categoric, doar că nu așa cum ar fi vrut producătorii… 

Întâmplarea face că în urmă cu doi ani am început seria Oscar Special cu „La La Land”, cu Ryan Gosling în rol principal, iar anul trecut cu „Blade Runner 2049”, tot cu el în rol principal. Acum, o coincidență cretină, ori o Forță Cosmică bizară m-a făcut, fără să-mi dau seama din prima, să decid să scriu despre „First Man”… Da, tot Ryan Gosling, tot rol principal. Ai crede că sunt fanul lui numărul 1, dar adevărul e că nu-l consider cătuși de puțin un actor bun și nu prea-i suport fața aia de castravete modificat genetic. Până nu demult credeam că juriul Academiei Americane de Film are o slăbiciune pentru el și am fost convins că, după trista nereușită (pentru el) cu „La La Land”, ca o compensație, va primi și în acest an o nominalizare Oscar la categoria „Cel mai bun actor”. Din fericire nu e așa… și spun din fericire pentru că prestația sa din „First Man” este banală și searbădă… ca un castravete murat uitat în soare.

De fapt, oricât de ciudat sună, motivul pentru care „First Man” e un film slab nu este neapărat vina lui Gosling. El, săracul, atâta poate… și, nu în ultimul rând, cam atâta a și trebuit să facă astfel încât să nu iasă din caracterul personajului istoric, Neil Armstrong, un ciudățel și el, sobru și închis în sine.

Nici scenaristului nu i se poate imputa prea mult, având în vedere că pelicula urmărește destul de fidel povestea din romanul biografic al primului om care a pășit pe Lună, scris de James R. Hansen (First Man: The Life of Neil A. Armstrong). Sincer să fiu, prefer așa decât un film care să fie bazat pe fapte reale, dar să o ia razna la final… sau să fie o altă glorioasă măgulire isteric-istorică, un exercițiu cinematografic pentru creșterea pipotei americane. S-au inserat, ce-i drept, câteva modificări mici de tot în film, acolo unde nimeni nu ar putea dovedi contrariul, cu scopul clar de a mări doza de dramatism, însă filmul eșuează să creeze sentimentul potrivit, pare mai degrabă o călătorie de tristă amintire, la care tinzi să omiți să scapi o lacrimă.

What went wrong?

Din când în când, regizorii contemporani de renume se aventurează în afara gravitației, încercând să dovedească cumva că au ajuns pe the next level. Atunci când tratezi însă spațiul la modul cel mai serios, te lovești, inevitabil, de niște chestiuni filosofice, curiozitatea și deopotrivă frica ancestrală: frica de necunoscut și singurătatea cosmică a omului. Le găsim în „2001: A Space Odyssey” (Stanley Kubrick), în „Solaris” (Andrei Tarkovski), „Contact” (Rober Zemeckis), ori – un exemplu mai nefericit – în „Interstellar” (Christopher Nolan). Exemplele date sunt SF-uri, dar mai avem pe partea cealaltă o altă categorie, filmele care se întind în spațiu, dar „rămân cu picioarele pe Pământ”, cum ar veni. Adică nu se inventează și nu se descoperă nimic ce nu a fost deja descoperit în viața reală. Dar la fel și aici, ne cufundăm în profunzimea acestor întrebări existențiale despre singurătate și ne lovim de diverse pericole nebănuite ale spațiului, așa cum s-a întâmplat în drama „Gravity”, regizată de Alfonso Cuarón (vedeta Premiilor Oscar din acest an, cu zece nominalizări pentru „Roma”) și „Apollo 13” (Ron Howard). Firește, în această categorie intră și „First Man” și, având în vedere background-ul istoric, seamănă în mod deosebit cu cel din urmă.

Dacă căutăm vreo motivație în alegerea lui Neil Armstrong de a ajunge pe Lună, aceasta nu poate fi altceva decât – pe de o parte – curiozitatea și – în mare parte – înstrăinarea completă de omenire, mai ales după ce i-a murit fetița în urma unei tumoare pe creier. Nu e ca și cum nu ni se dau toate aceste aspecte de înțeles în film și nu de parcă nu tocmai un astfel de lup singuratic neînțeles a fost și Armstrong în viața reală, însă… personajul nu e, pur și simplu, credibil. Ryan Gosling nu transmite nicio emoție autentică, nu pare uman sub nicio formă, e rece și moale în același timp, ca și cum l-ai pune în rolul Terminatorului pe Adam Sandler. Sau pe Andrei Ando!

Tristețea plutește în aer pe toată durata filmului… și, totuși, parcă e greu s-o simți la modul cel mai sincer. Ba mai mult, această tristețe artificială afectează cumva întreaga echipă adunată în jurul lui Armstrong, creând o stare generală de lehamite. Până și motivația NASA și a Statelor Unite (la un rang înalt, firește) de a surclasa realizările programului spațial rusesc pare a fi deja o gumă mestecată fără pic de gust, un fel de „hai s-o facem odată să fie bine și să nu fie rău”. 

Nici muzica amorțită (de Justin Hurwitz) nu prea ajută feeling-ul general al filmului, iar secvențele în care personajele râd cu poftă la niște replici departe de a fi amuzante sunt de-a dreptul stupide.

Singurele atuuri ale filmului sunt cadrele mișcate care intensifică senzația zguduitoare dintr-o capsulă spațială și prestația actriței Claire Foy (soția lui Armstrong) – singurul personaj credibil.

O altă bilă albă pentru regizor este evidențierea revoltei și a scepticismului americanilor de rând, o alegere bună în acest sens fiind cântecul unui afroamerican: „Nu am putut plăti taxele medicale, dar albii sunt pe Lună…”. De asemenea, în film vedem întregul context istoric și cu ajutorul câtorva politicieni, care se întreabă dacă merită să se investească atâția bani într-un asemenea proiect SF, trecut deja prin zece tentative, dintre care majoritatea eșuate și una chiar dezastruoasă.

De multe ori, de-a lungul peliculei, sărim cu ușurință peste câțiva ani și, la fel de multe ori, peste minute întregi. De exemplu: în realitate nu faci mai puțin de un minut de la sol până la Exosferă, nici măcar invers. Intenția regizorului este clară aici: a vrut să câștige cât mai mult timp, ca să cuprindă o mai mare parte din viața lui Armstrong, însă povestea, chiar și așa, rămâne liniară, monotonă, pusă pe un soi de fast forward leneș.

Apoi, într-un final, ajungem pe Lună…

… unde ne întâmpină un teren gri, rece și liniștit. Pare un loc ideal pentru acest Armstrong interpretat de Ryan Gosling-cap-de-castravete. Exclusiv pentru el.

Găsirea echivalentului tristeții pentru Armstrong putea să fie însă mult mai poetică de atât, dacă asta a fost scopul.

De fapt, mi-au trebuit două zile să ajung la această concluzie, filmul nefiind un mare ajutor în acest sens. Ceea ce e cu adevărat trist, însă, e că regizorul Damien Chazelle este, în mod normal, în stare de mult mai mult de atât (gândiți-vă la „Whiplash”!), dar… cu părere de rău, documentarul spațial nu e deloc terenul lui. Căci „First Man” asta e, un documentar, nu un film.

Un documentar care nu are nici măcar un povestitor, căci a murit – probabil – de plictiseală încă de la început.

Nota autorului:

Două stele, pentru Claire Foy și acele cadre mișcate… și din bunătatea sufletului meu, că inițial mă gândeam la o singură stea. 

„First Man” este nominalizat la Premiile Oscar 2019 în categoriile „Cele mai bune efecte speciale”, „Cel mai bun mixaj de sunet”, „Cel mai bun montaj de sunet” și „Cel mai bun design de producție”. Șanse? Poate la cea din urmă… sau poate chiar niciuna.

Surse foto: IMDb