De la început țin să vă liniștesc, stimații mei cititori cinefili.

Da, m-am aplecat înainte cu mâna dreaptă la șold cum se cuvine înainte să mă apuc de această cronică de film. Știu precis cu cine am de-a face, Kenneth Branagh este, după o listă – sunt mai multe – al 20-lea britanic ca influență, de fapt este Sir Kenneth și din 2015 președintele la Royal Academy of Dramatic Art (RADA), un fel de IATC de al lor, dar mai regal așa. De altfel, Sir Kenneth este absolvent al acestei instituții ca actor.

Și nu orice actor, faima sa a început să crească în anii optzeci ai secolului trecut prin rolurile din piesele marelui Will, a fost Hamlet și Macbeth, fără să mai vorbim de restul. A urmat intrarea în cinematografie, tot via Shakespeare. Dar Sir Kenneth nu s-a oprit aici, a început să regizeze și să producă scenarii de film, fiind recordman absolut al celor nominalizați la diferite categorii de Oscar. Șapte, dacă rețin bine, depășindu-l astfel pe George Clooney, cel nominalizat la doar șase categorii. Spre deosebire de acesta însă, cel care a reușit să ridice statueta de două ori deasupra capului, Sir Kenneth încă așteaptă și speră că anul acesta măcar odată va reuși și Domnia Sa.

Kenneth Branagh, într-un alt film regizat de el, „Death on the Nile” (2022), și tot cu el în rolul lui Hercule Poirot, Sursa: Twitter

Pentru asta ar trebui ca filmul său „Belfast” să câștige măcar una din cele trei nominalizări care îl privesc direct din cele șapte. Fiindcă Sir Kenneth a regizat, a scris scenariul, iar „Belfast” este nominalizat și la cel mai bun film. Celelalte patru sunt pentru sunet, melodie și doi actori în rol secundar, la bărbați Ciaran Hinds, iar la femei, Judi Dench la 87 de ani.

Nu știu ce va fi, poate Academia va înțelege și îi va încununa lunga așteptare. Cel mai bun film ar fi prea de tot, regia, ce să mai zicem, poate la scenariu. Nu de alta, dar cinefilii nu sunt atât de atenți la asemenea categorii implicite. Nemaivorbind de criticii care sunt impresionați de „simțirea” cu care Sir Kenneth își povestește copilăria.

Din punctul meu de vedere, „Belfast” este un film ratat, o abordare romanțioasă și siropoasă, superficială și falsă a unui eveniment din copilăria lui Sir Kenneth.

Foto: Daily Advent

Asta este, nu exagerez cu nimic, „Amintirile din copilărie” ale lui Sir Kenneth Branagh sunt de o banalitate și artificialitate demne de cauze mai bune. În ciuda condițiilor excepționale care favorizau o abordare chiar profundă.

Kenneth Charles Branagh s-a născut în Belfast și avea 9 ani în 1969 când au început necazurile de acolo. Da, așa se numesc în engleză, „The Troubles”, evenimentele nu de puține ori violente din Irlanda Nord care s-au desfășurat pe parcursul a trei decenii, opunând catolicii protestanților, dar de fapt pe cei care doreau să rămână în Marea Britanie cu cei care doreau unirea cu Irlanda. Mulți, simțindu-se amenințați, părăsesc Belfastul, acesta fiind și cazul familiei micuțului Kenneth Charles, Buddy după numele său din film. Tatăl lucrează deja în Londra, nu este deloc interesat de luptele intestine din Belfast și face eforturi să-și convingă soția și pe cei doi copii, în frunte cu Buddy, să se mute cu totul în Anglia.

Foto: Los Angeles Times

Și se vor muta până la urmă, desigur, dar până atunci trebuie să urmărim tribulațiile lui Buddy în dialoguri artificioase și pretențioase, cu poante forțate, unele chiar împrumutate din alte filme. Iar toate acestea se întâmplă în alb-negru – memoriile sunt așa, nu-i așa? –, pe muzică de Van Morrison și decoruri evidente de teatru. Strada cu cele două case a fost construită pentru film, totul este nou și imaculat, fără atmosferă și realitate chiar și după atacul protestanților revoltați și construirea baricadelor absolut perfecte. Totul emană un aer de recuzită, ceea ce nu ar fi problemă în teatru, însă în film dă ca naiba.

Sunt destule scene în film după care mă opream – mă uitam pe laptop, cu ecran mare atașat – să îmi revin din penibil, uitându-mă mereu câte minute au mai rămas. Chiar scena de început în care realizezi caracterul de recuzită și figuranții care se plimbă ca să creeze impresia de stradă efervescentă. Dar culmea a fost la final, atunci când, după înmormântarea bunicului, familia îndoliată s-a întâlnit la nelipsitul club, acolo unde, tatăl, muncitor cu mâinile, a cântat la microfon un impecabil „Everlasting love”, asigurându-și astfel soția de iubirea sa fără margini.

Foto: The Daily Beast

Teatralitatea este prezentă în fiecare cadru, forțând actorii să joace ca pe scenă, ceea ce – actorii știu asta foarte bine – e cu totul altă brânză. Numai că și aici este ceva ratat: emoțiile autentice sau presupuse nu sunt exprimate prin situație și jocul actorilor, ci prin melodia, de obicei de Van Morrison, care taie scena și ridică emoția undeva unde ea, emoția, dispare în ceva indefinit, eventual presupus. O tehnică care dădea bine acum cincizeci de ani, dar care nu spune nimic sensibilității de astăzi.

Foto: The New York Times

Chiar îmi pare rău de Sir Kenneth, dar a căzut în situația pe care al nostru și etern Caragiale a formulat-o în mod clasic acum 150 de ani: a simțit enorm și a văzut monstruos.

Poate era mai bine invers…

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”