Tehnica Point-of-view (pe scurt, POV – folosit ca un hashtag) a fost în ultimii ani popularizată cu vârf și îndesat pe TikTok, ideea fiind simplă și la îndemâna oricui: camera de filmat arată ceea ce ar vedea ochii personajului. Dincolo de atracția acestei înscenări în rândul gamerilor înrăiți, privitorul este astfel invitat (sau – într-un fel – obligat) să se identifice cu personajul-cameraman. Filmul „Nickel Boys” – nominalizat la Oscar la Cel mai bun film și Cea mai bună adaptare – iese în evidență prin această tehnică și, în consecință, este peste poate de adulat pentru realizarea atât de inedită. Doar că tehnica este WOW și nemaipomenită doar pentru cei care nu prea și-au făcut lecțiile cinematografice sau nu sunt curioși decât de filmele făcute de -, cu și pentru afro-americani.

E adevărat, lăsând deoparte secvențele scurte, tehnica POV este destul de rar folosită cap-coadă într-un film, dar ar fi, totuși, câteva exemple: în totalitate POV în „Hardcore Henry” (2015, regia: Ilya Naishuller), „Cloverfield” (2008, r: Matt Reeves) și „The Blair Witch Project” (1999, r: Eduardo Sánchez și Daniel Myrick), predominant POV în „Enter the Void” (2009, r: Gaspar Noé) și oarecum POV, adică din perspectiva unui narator-interlocutor invizibil în „Russian Ark” (2002, r: Alexander Sokurov), astea dintre cele mai recente, dar unul dintre cele mai vechi exemple ar fi „Lady in the Lake” (1947) de Robert Montgomery, caz în care studioul producător a titrat în materialele de promovare astfel: „MGM prezintă un film revoluționar. Cel mai uimitor de când au început Talkies (n. red. – filmele vorbitoare)! Tu și Robert Montgomery rezolvați împreună misterul unei crime!”.

„Nickel Boys” este produs tot de MGM, studio deținut mai nou de Amazon, care anul trecut a avut aniversarea rotundă de 100 de ani.

Foto: BBC / Amazon MGM Studios

Regizorul este new-comerul RaMell Ross, care nu a regizat până acum decât un documentar, un scurtmetraj documentar și un episod dintr-un serial și are cam tot atât de puține realizări în departamentele scenografie și cinematography (operator de imagine). Portofoliul deocamdată slab cât unul studențesc nu este însă neapărat un impediment în aprecierea muncii lui RaMell Ross.

În acest prim lumgmetraj artistic al său, precum și în documentarul lui de lungmetraj, „Hale County This Morning, This Evening”, putem remarca înclinații artistice clare, oarecum experimentale (deși nu neapărat ieșite din comun), care sunt sau ar trebui să fie suficiente ca să ne atragă atenția. În „Nickel Boys” sunt câteva secvențe onirice, inserturi și meditații vizual-metaforice, cum ar fi mira de reglaj TV sau apariția recurentă a unui crocodil, ori filmări vechi cu Martin Luther King și bucăți din filme cu Sidney Poitier, elemente care subliniază…

Foto: ciakclub.it / Amazon MGM Studios

…ah, nu v-am spus, adică – trebuie să recunosc – am tot încercat să evit acest lucru, dar n-am cum: „Nickel Boys” este o nouă producție cinematografică mai-nou-obligatorie la Oscaruri care reîmbracă și retransmite sentimentele deprimante și demoralizante ale cruntei existențe în pielea neagră, luând o gură zdravănă de aer în piept și invitându-ne la reafundare în cele mai oribile povești de tristă amintire ale Statelor Unite ale Americii, în care segregarea celor de culoare nu părea să se sfârșească niciodată.

Mai precis, filmul ne trimite în 1962, în mijlocul Mișcării pentru Drepturi Civile, cu trei ani înainte ca ultimele legi rasiste ale lui Jim Crow să fie anulate. Oficial, cel puțin, deoarece știm bine că discriminarea rasială nu a fost abolită în totalitate din percepția publică nici până în ziua de azi. Poate în special în ziua de azi… deși nu am de unde să știu și să înțeleg în totalitate acest lucru de aici, din România. Nu pot decât să sesizez discrepanța față de perioada mai optimistă de nu cu mult timp în urmă, ultimele două decenii, marcate în special de succesul culturii Hip-Hop și de duritatea stradală pe care aceasta o transmitea, precum și de recentele și binevenitele schimbări majore în pop culture, cum ar fi apariția supereroilor afro-americani (Blade, Black Panther și, de curând, inclusiv Captain America afro-american).

Foto: captură YouTube / Trailer

În cinematografia de Oscar este însă o altă poveste, anual. Aceeași victimizare repetitivă și reamintire-retrăire traumatică a trecutului, mai mereu din perspectiva unor papă-lapte plângăcioși, cu mici excepții notabile (sau, fiind excepții, poate chiar mari), cum ar fi filmele lui Spike Lee sau mai recentul „American Fiction”, plasate în perioade nu atât de îndepărtate, în care egalitatea de șanse este în prim-plan, într-un mod cât se poate de natural.

Revenind însă, anii ’60 au fost cu adevărat grei, într-adevăr, pentru afro-americani și exact pe aceste nedreptăți și depresii marșează și „Nickel Boys”.

Acțiunea se desfășoară în Tallahassee, Florida, și urmărește povestea a doi adolescenți afro-americani, Elwood Curtis (interpretat de Ethan Herisse), un tânăr idealist inspirat de Mișcarea pentru Drepturi Civile, și prietenul său Turner (Brandon Wilson), care sunt trimiși la Nickel Academy, o școală de corecție cunoscută pentru abuzurile sistematice. Elwood se confruntă aici cu realitățile dure ale rasismului și violenței instituționale, prietenia sa cu Turner fiind esențială pentru supraviețuire în acest mediu ostil.

Cei doi protagoniști, Elwood și Turner sunt cei în pielea cărora ne pune regizorul, alternativ, prin tehnica de filmare POV, precum și în spatele unui al treilea personaj (filmat efectiv în spatele lui, o altă perspectivă des întâlnită în jocurile video sau în filmul „Enter the Void”, numită „third person”), despre care aflăm spre final că este de fapt Turner, dar mai în vârstă, în viitor.

„Nickel Boys” este o „dramă remarcabilă”, „o redefinire a ceea ce poate face cinematografia”, „un film moral esențial, emoțional până la disperare” – dacă e să citez din recenziile unor critici. Fără să îi contrazic (pentru că au dreptate într-o anumită măsură), aș mai puncta, în schimb, că este un film deosebit de plictisitor. În afară de intervențiile artistice mai sus amintite și chiar reușite.

Foto: captură YouTube / Trailer

Am mai spus acest lucru în recenzia despre filmul lui Barry Jenkins, „If Beale Street Could Talk”: dacă regizorul ar fi optat pentru un scurtmetraj în locul unui lungmetraj dureros din toate punctele de vedere, aș fi apreciat complet altfel filmul. Cu această ocazie, trebuie să fac retroactiv o corectură, dacă tot am amintit de filmul lui Jenkins din 2019. I-am dat atunci două stele, deși – dincolo de muzica de-a dreptul superbă – acel film are secvențe imagistice chiar memorabile, puteam să nu fiu, așadar, chiar atât de dur și să-i dau patru sau măcar trei și jumătate stele.

Nu de alta, dar „Nickel Boys” este cu mult sub acel nivel și nu îl pot puncta cu mai mult de două…

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Citește și:

„And the winners are…?” | Previziunile Special Arad pentru Premiile Oscar 2025

Oscar Special 2025: Unde dai și unde doare – Durere profundă

Oscar Special 2025: Ainda Estou Aqui (I’m still here, Încă sunt aici), un film brazilian despre statornicia feminină în vremuri de cumpănă

Oscar Special 2025: Reacțiunea față cu Denis Villeneuve – Dune: Partea a II-a

Oscar Special 2025: Fata cu acul din carul cu fân european

Oscar Special 2025: „Substanța”, un horror trupesc franțuzesc în hăinuțe americane

Oscar Special 2025: „The Brutalist”, atât de brutal încât nu mai știi ce și cum

Oscar Special 2025: „Conclave”, un film cu adevărat european despre alegerea unui papă oarecum american

Oscar Special 2025: Profet în țara cui? Bob Dylan, „A Complete Unknown”

Oscar Special 2025: „Wicked” – Barbie-Harry Potter într-o lume minunată-n care vei găsi…

Oscar Special 2025: Cu sau fără cojones… Emilia Pérez nu merge mai departe

Oscar Special 2025: Sebastian Stan e Donald Trump cel tânăr sau actorul și sălbaticul

Oscar Special 2025: Anora merge mai departe

Oscar Special 2025: Omul care nu și-a ținut gura și alte povești scurte pentru Oscar

Oscar Special Music 2025: Sunete „brutaliste”, ecouri ale suspansului teribil la Vatican și compoziții de grădi