E cam aceeași poveste în fiecare an în cele două categorii ale Premiilor Oscar care recompensează muzica filmelor. Anul acesta, însă, oferta este parcă mai slabă ca niciodată. Categoria „Cea mai bună coloană sonoră” este, de obicei, mai bogată și mai de calitate, acum însă doar două albume soundtrack merită luate în calcul, în timp ce la piese originale, de regulă, se rătăcește una sau două piese acceptabile, dar în rest, doar chestii de umplutură.

Ceremonia de decernare a Premiilor Oscar 2025 este programată să aibă loc pe 2 martie 2025 și în România va putea fi urmarită LIVE pe serviciul de streaming VOYO.

Audiție aproximativ plăcută până atunci cu muzichiile de Oscar! Iată minunățiile muzicale, dar mai întâi, explicația notelor (notele autorului):

Zero stele – Execrabilă
1 stea – Proastă
2 stele – Slabă
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bună
5 stele – Bună
6 stele – Foarte bună
7 stele – Capodoperă

Cea mai bună coloană sonoră

Nominalizările:

The Brutalist (compozitor: Daniel Blumberg)

Cu un asemenea titlu, coloana sonoră nu putea fi decât brutală, dar nu într-un sens abstract. Exact așa începe prima piesă de pe albumul de soundtrack semnat de Daniel Blumberg, „Overture (Ship)”, trece însă rapid, în doar câteva secunde, pe o temă muzicală care indică cu claritate genul filmului: o dramă istorică bazată pe fapte reale, tragedia unui supraviețuitor maghiar-evreu al Holocaustului. Elementele sonore dramatice sunt, totodată, permanent „cenzurate” parcă de ritmuri naționaliste, triumfaliste, opresive. Ritmul apasă cu greutate apoi pe o senzație de suspans iminent, iar spre sfârșit, în punctul culminant, se scrântește în ecoul unor urlete chinuite, din nou „cenzurate” de muzica victorioasă a regimului nazist. Pian și tors de pisică în a doua piesă, „Overture (László)”, un moment de respiro înaintea nebuniei îngrozitoare pe cale să se declanșeze, semnalată în cea de-a treia piesă cu un bas industrial, ce ne duce cu gândul spre troncăneala trenului pe șine, la care se adaugă pentru câteva secunde ecoul din depărtare al unei vioare care o ia razna. Următoarele compoziții sunt variații pe temele deja stabilite, mai mult sau mai puțin până și în excepțiile tematice precum „Jazz Club”, „Handjob” și „Building Site”, care schimbă, prin jazzul bebop și avant-garde, tonul general al soundtrack-ului cu o mixtură de delir suspicios de binedispus și oribil de alienat, punând punct oricărei confuzii tonale cu un interludiu numit „Vidui”, un cântec evreiesc în care se vrea înlocuirea fricii și a deznădejdii cu speranța. Cea mai bizară piesă de pe album este însă ultima, „Epilogue (Venice)”, care transpune întregul ansamblu sonor într-o radicală, extrem de fericită și dansabilă variație dance-house, semnalând ostentativ că ce a fost, a fost, s-a dus, e momentul unei epoci fără griji, fără suferință.

Este prima nominalizare la Oscar a lui Daniel Blumberg și prima oară când iese în evidență, fiind abia a doua coloană sonoră compusă de el pentru un film de lungmetraj. Muzica filmului „The Brutalist” nu este în mod deosebit memorabilă, dar este, în orice caz, puternică, șansele la un premiu fiind mari mai degrabă datorită importanței și a gravității filmului.

Conclave (compozitor: Volker Bertelmann)

Cu piesa „Overture of Conclave”, muzica din „Conclave” începe intrigant, de parcă se preconizează o invazie extraterestră, senzație biblică subliniată de „Tears” și „Rumors” și pecetluită de „Seal the Room” și „Arrival”, cele mai bune și memorabile piese (care se și repetă în diverse forme pe album). Cea din urmă, într-o formă mai gravă și „brutalistă”, amintește însă destul de mult – fără elementul de jazz halucinogen – de excepționala piesă „Losing Rachel” de Jeff Beal, din serialul „House of Cards”. În general, întreaga coloană sonoră vine parcă dintr-un alt film, de exemplu din „Arrival”, similitudinile sonore cu muzica alien creată de Jóhann Jóhannsson fiind mai pronunțate în special în piesele „Withdraw Your Name”, „You Should Be Careful” și „Explosion”. Inspirații inevitabile și minore mai vin și dinspre Vivaldi, dar numai în cazul piesei „Postlude of Conclave”. „First Day” și „The Abyss Calls Out” ne aruncă într-o atmosferă (tocmai) abisală, iar „Second Day” mai pune o lopată zdravănă de combustibil în cazanul suspansului, cu viori excentrice și cu solide accente abstracte. Vioara și violoncelul sunt instrumentele principale în această coloană sonoră, o alegere oarecum de la sine înțeleasă, nevăzând încă filmul, nu-mi dau seama, în schimb, cât este de potrivită acțiunii filmului, un thriller politic despre cardinalii Vaticanului și despre alegerea cu năbădăi a noului Papă. Ascultând însă strict muzica, este evident că avem în față cel mai bun album soundtrack de anul trecut.

Volker Bertelmann este deja un compozitor consacrat, obținând premiul în această categorie în 2023, pentru filmul „All Quiet on the Western Front”. În comparație, muzica din „Conclave” vine cu aceeași duritate și sobrietate ultimativă, dar cu o eleganță aproape apocaliptică în locul primejdiosului sunet mașinist-electric.

Emilia Pérez (Clément Ducol & Camille)

Limba spaniolă este sexy, deci „Emilia Pérez” are un astfel de atu siempre encantador din start, chiar dacă comedia-musical este din Franța (cu actrițele americance Zoe Saldana și Selena Gomez în rolurile principale) și cântăreața Camille – care cântă în spaniolă – este și ea franțuzoaică. Coloana sonoră compusă de – tot francezul – Clément Ducol este exact la ce ne-am aștepta de la un musical neo-telenovelă de Netflix. Pe segmentul de vârstă 10-15 și pentru fanii genului pop este, probabil, un soundtrack superb, nu-și avea însă rostul în această categorie a Premiilor Oscar, decât dacă era musai din motive de politically correctness (și se pare că era). Compozitorul Clément Ducol are astfel trei nominalizări dintr-un singur șut (fiind nominalizat cu încă două piese în categoria „Cea mai bună piesă”) și este mai mult decât arhisuficient. Nota: zero + confetti, eventual și artificii.

Wicked (compozitori: John Powell & Stephen Schwartz)

Cu muzică de basm cucerești mereu inimioarele de pupeze sensibile ale membrilor juriului Oscar, „Wicked” fiind o astfel de mielușenie muzicală mieroasă. Nostalgie pe metru pătrat, „Vrăjitorul din Oz”, fantasy de modă nouă, muzică de Disney clasic (deși filmul e o producție Universal Pictures) și cu asta cred că am descris tot. Nicio piesă nu iese în evidență cu nimic, fiind mai degrabă doar o colecție de fundal sonor tipic pentru crearea suspansului de grădiniță. Albumul e cu o idee și un șnițel magic mai bun decât cel al filmului „Emilia Perez” datorită orchestrei simfonice care a executat ca la carte partitura. John Powell are deja două nominalizări la Oscar (prima a fost pentru animația „How to Train Your Dragon”), iar Stephen Schwartz nouă, din care a câștigat trei, pentru animațiile „The Prince of Egypt” și „Pocahontas”.

The Wild Robot (compozitor: Kris Bowers)

Soundtrack-ul filmelor animate pot fi foarte bune, nu putem spune că toate sunt neapărat niște colecții de piese pop pentru copii și piese instrumentale ideale pentru un parc de distracții de tip Disneyland. Muzica filmului „The Wild Robot” este însă exact un astfel de exemplu. Se prea poate că se potrivește de minune animației și că stimulează excelent experiența cinematografică a producției, dar albumul în sine, în caz că mai este și comercializat, este pur și simplu degeaba. Singurele piese mai interesante apar spre final, „Rescue Mission”, „Back Online” și „You Don’t Have To”, care te fac să uiți de primele două compuneri infantile și de restul compozițiilor mai profi, dar per ansamblu, coloana sonoră „The Wild Robot” seamănă cu muzica oricărui alt film de duzină pentru copii.

(Mai nou) Compozitorul Kris Bowers a fost deja nominalizat la Oscar de două ori și o dată a și câștigat, însă la categoria „Cel mai bun scurtmetraj documentar” („The Last Repair Shop”). Nominalizarea de acum, ca toate celelalte în afară de muzica din „The Brutalist” și „Conclave” este, mai mult ca sigur, de umplutură, în ideea că și nominalizarea e o fericire. Să fie, deci, fericit!

Cel mai bun cântec original

Nominalizările:

Elton John & Brandi Carlile – Never Too Late (Elton John: Never Too Late)

Fanii Elton John și Brandi Carlile sunt, probabil, extaziați, deși în realitate n-au absolut niciun motiv. „Never Too Late” este o compoziție plictisită și plictisitoare, cu prea mult patos degeaba. Exact ce umezește batistuțele juriului Academiei, în fiecare an. Nu e târziu, așadar, ca Elton John să mai primească un Oscar, chiar dacă are deja (pe merit) două, pentru piesa „Can You Feel the Love Tonight” din „The Lion King” și „I’m Gonna Love Me Again” din filmul biografic despre el, „Rocketman”. Brandi Carlile e la prima nominalizare și nu este exclus să fie și primul ei trofeu câștigat.

Zoe Saldaña & Karla Sofía Gascón – El Mal (Emilia Pérez)

Pop sau K-pop sau naiba știe ce mizerie auditivă mai e și această muzichie jenantă din ciclul actualului superșlagăr cu target 3+ „Apațiâpațiî”. Dacă ai rămas la stadiul „Înger Sălbatic”, „Marimar” sau „Soñadoras”, vei găsi această piesă revigorantă. Peste 10 ani o vei uita cu vârf și îndesat, neavând nici calitatea unui „guilty pleasure”.

Clément Ducol & Camille – Mi Camino (Emilia Pérez)

Nu pot să-mi explic această supradoză stupefiantă de nominalizări (13!) pentru filmul „Emilia Pérez” decât prin faptul că juriul s-a umplut de hispanici și latino-lovers care vor să domine Oscarurile înainte ca Trump să ridice mult promisul zid la frontiera cu Mexic, privind însă problema strict obiectiv și din punct de vedere calitativ… esto es una aberración! Față de piesa de mai sus, „Mi Camino” e mai… hai, treacă-meargă, totuși. M-a mișcat profund, am plâns cu lacrimi, ce să zic? Dar numai într-un univers paralel, în care viața e ca-n telenovele și-n care nu, mersi, nu vreau să fiu.

Abraham Alexander & Adrian Quesada – Like a Bird (Sing Sing)

O piesă soul-pop care, în sfârșit, e agreabilă. Nu e ceva ce aș asculta eu personal, dar îi pot recunoaște calitatea muzicală și catchyness-ul. Având în vedere noile reguli privind diversitatea şi incluziunea la Premiile Oscar, anunțate încă din 2020, dar care, conform prevederii, abia acum intră în vigoare cu adevărat, presupun că la piesa asta se dorește acordarea premiului, de asta e și concurența atât de slabă în categorie. Dar indiferent de strategiile politically correct, piesa chiar merită premiul.

H.E.R. – The Journey (The Six Triple Eight)

Nu e Adele, nu e nici Mariah Carey, este ea, H.E.R., chiar dacă sună cam la fel, pe o compilație alternativă „Sad Christmas” / „Crăciun trist”. M-ar mișca și această piesă, dar numai în timpul / datorită unui cutremur.