Problema intrinsecă a ecranizării romanelor Dune este că oricât de bun va fi filmul, vei supăra pe cineva. Fanii anumitor francize de succes, cum ar fi Stăpânul inelelor sau Harry Potter, aparțin, în marea lor majoritate, mai degrabă categoriei care acceptă relativ ușor o nouă adăugire în universul poveștii. În loc să critice orice detaliu, se bucură că-și pot cumpăra inelul puterii la preț redus, sau o bufniță Hedwig în variantă de pluș.

Fanul Dune este, însă, prin natura sa, un fundamentalist. Ecranizarea lui David Lynch, din 1984, l-a înfuriat peste măsură. Cumva explicabil, pentru-că filmul regretatului Lynch este, asemeni întregii sale opere, mult mai fidel universului lynchian decât oricărui alt univers, real sau imaginar. I-a plăcut ecranizarea lui Jodorowsky, pentru-că nu a mai avut loc, deși vă las să vă imaginați efectul unui împărat jucat de Salvador Dali, alături de un baron Harkkonen interpretat de Orson Welles și un Feyd-Rautha mișcându-se ca Mick Jagger- chiar dacă par glume, toți au fost vehiculați pentru rolurile în cauză.

Filmul lui Lynch se voia primul dintr-o serie care să urmeze filonul poveștii cărților – șase în varianta originală scrisă de Herbert, ultimele două volume apărând aproape concomitent cu filmul. Povestea a rămas însă neterminată, Herbert murind în 1986. Peste treizeci de ani, fiul său, Brian Herbert, alături de Kevin J. Anderson, a scris două romane, pe baza notițelor lăsate de Frank însuși, care încheie povestea. Reacția fanilor, a fost, evident, mixtă.

În acest cuib de viespi a intrat Denis Villeneuve, regizorul canadian care după câteva filme foarte bine primite în Canada, s-a mutat la Hollywood, a regizat imediat două filme în 2013 (Prizonierii și Dușmanul), iar în 2016 a virat spre science fiction cu Primul contact. Impasibil și imposibil de deviat de la misiunea sa, a făcut saltul spre filmele cult al genului, regizând Blade Runner 2049. În Blade Runner, Villeneuve a finisat peisajul vizual și sonor deja sugerat în Primul contact, pe care urma să-l preia apoi în cele două filme Dune: viitorul e învăluit în culori vibrante și saturante, în geometrii perfecte și în sunete monumental-șamanice (create de neobositul Hans Zimmer, un maestru necontestat al genului), dar este în același timp înfricoșător, violent și alienat.

Foto: novastreamnetwork.com

Dune: Partea a II-a este, cum o spune și titlul, o a doua jumătate a unui întreg – nu a seriei, ci doar a primului roman. Între lansarea celor două filme au trecut trei ani, distanța temporală fiind forțată și de pandemie și de grevele de la Hollywood, producătorii insistând să lanseze filmele doar când ele puteau fi vizionate în cinematografe. O abordare corectă: ambele Dune fiind, prin definiție, filme de văzut la cinema, apoi de revăzut acasă, pentru micile detaliile care-ți scapă atunci când toate simțurile îți sunt asaltate de înălțarea maiestuoasă a unui vierme din nisipurile roșiatice ale deșertului planetei Arrakis.

Reluăm povestea în momentul în care, după uciderea ducelui Leto Atreides de către clanul Harkkonen, fiul acestuia, Paul (Timothée Chalamet), alături de mama sa, Doamna Jessica (Rebecca Ferguson) se refugiază într-una dintre taberele fremenilor. Încetul cu încetul, cu binecuvântarea unuia dintre liderii comunității, Stilgar (Javier Bardem), Paul începe să-i convingă pe fremeni nu doar de faptul că este unul dintre ei, ci că, poate, este chiar Alesul – Lisan Al Gaib, „limba nevăzutului”. Terminologia folosită de Herbert în toată seria Dune este frecvent inspirată din limba arabă – fremenii înșiși fiind popoare deșertice care dețin bunuri rare și râvnite, apă și mirodenii, o transfigurare a petrolului, și care sunt hăituiți de cuceritori colonialiști care vor să dispună de aceste bunuri cu orice preț, inclusiv cel al libertății fremenilor (aici ne descurcăm mai ușor cu engleza și ai săi „free men”). Dinamicile geopolitice s-au schimbat într-o anumită măsură între momentul scrierii romanelor Dune și momentul ecranizărilor, însă devine cu atât mai interesant filonul măririi și decăderii imperiilor, analiza mecanismelor puterii. Inamicii lui Paul Atreides sunt inevitabil tirani – împăratul (Christopher Walken) se numește modest Shaddam al IV-lea, iar trupele sale de sardaukari au toată disciplina înspăimântătoare și îngrijorător de estetică a unui Schutzstaffel. În același timp, Paul însuși devine din ce în ce mai dual în devenirea sa de Mesia: în inevitabilul duel, à la gladiatori în spațiu, cu un apostol al întunericului, ingratul și infamul nepot al defunctului Baron Harkkonen, Feyd-Rautha (Austin Butler, într-un rol memorabil), se pune întrebarea care dintre ei este, până la urmă, mai ingrat în căutarea neostoită a puterii supreme. Învingător în duel, Paul renunță la „aleasa inimii”, Chani (Zendaya), o luptătoare fremen, și și-o alege ca nevastă pe prințesa Irulan (Florence Pugh). Fiica lui Shaddam, ca să ne fie clar care sunt intențiile sale. Sau poate nu – unul dintre punctele forte ale filmului, pe lângă coerența universului vizual, este ambiguitatea de care sunt învăluite personajele.

Foto: Amazon

În timp ce fiul său îl înfruntă pe împărat, Doamna Jessica, o membră a organizației Bene Gesserit (alt nume care sună bine, latin de astă dată, dacă mai țineți minte viitorul perfect activ, cel/cea care se va fi purtat bine) urzește propriile ei planuri alături de fiica sa nenăscută, Alia (Anna Taylor-Joy, necreditată pentru rolul pe care poate îl va relua într-o posibilă continuare a filmelor Dune). Doamna Jessica, asemeni tuturor membrelor Bene Gesserit, exclusiv femei, are puteri supranaturale, iar scopul ultim al organizației este crearea lui Kwisatz Haderach (scurtarea căii, din ebraică), un Bene Gesserit de sex masculin, rezultat al mai multor secole de „procreație controlată” (Atingem aici un alt subiect interesant, dinamica sexelor în Dune, un discurs cu multe intrigi și ambiguități). Problema este că, în conformitate cu calculele Jessicăi, Paul a sosit cu o generație prea devreme. În timp ce Paul pare să-și împlinească destinul, se nasc noi semne de întrebare.

Pentru cei care nu cunosc seria de romane, filmul pare să se termine în coadă de pește – învingător temporar, Paul este doar la începutul războiului sfânt care-l va opune celorlalte Mari Case, gata să invadeze planeta Arrakis după moartea împăratului. Intenția lui Villeneuve de a continua seria este clară, dar și-a luat totuși și precauțiile necesare în cazul unor surprize neplăcute legate de finanțare: deși ambele filme au avut cronici în general pozitive, nu au ieșit neapărat în profit, datorită costurilor foarte mari de producție.

Foto: bosshunting.com.au

Oricare ar fi continuarea, cele două părți formează un tot care poate exista în mod de sine stătător, ca parte a canonului Dune, dar și în afara lui. Villeneuve a creat o viziune personală, puternică și recognoscibilă. Oricât se vor plânge puriștii de unele detalii și interpretări, Villeneuve rămâne fidel demersului lui Herbert: plăcerea de a crea lumi noi din elementele lumilor existente, și de a pune întrebări despre mecanismele din spatele lor. Cu riscul de a supăra unele tabere (risc inevitabil în lumea Dune), Villeneuve are și un mare avantaj: este mult mai bun ca cineast decât a fost Herbert ca scriitor – nu povestitor, atenție la detaliu!

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Citește și:

Oscar Special 2025: Profet în țara cui? Bob Dylan, „A Complete Unknown”

Oscar Special 2025: Fata cu acul din carul cu fân european

Oscar Special 2025: „Substanța”, un horror trupesc franțuzesc în hăinuțe americane

Oscar Special 2025: „The Brutalist”, atât de brutal încât nu mai știi ce și cum

Oscar Special 2025: „Conclave”, un film cu adevărat european despre alegerea unui papă oarecum american

Oscar Special 2025: „Wicked” – Barbie-Harry Potter într-o lume minunată-n care vei găsi…

Oscar Special 2025: Cu sau fără cojones… Emilia Pérez nu merge mai departe

Oscar Special 2022: „Dune” – o reciclare ca la carte, dar fără „condiment” real