Trec peste faptul că ambasadorul nostru de la Viena, în loc să se afle cu mâna pe clanțele ușilor cancelariei austriece, scrie scrisori deschise, că Mein Herr Johannis se face că nu știe germana austriacă, trec și peste gesticulația de copil prins cu muștarul în loc de vanilie al zglobiului Rareș Bogdan.

De Ghiță Falcă al nostru nici nu mai pomenesc, ajunge se ne imaginăm cum încearcă el să spună Herr în loc de Dame ca să realizăm că vorbim despre oameni pe care o națiune mai experimentată nu i-ar lăsa să iasă nici din comuna natală, darămite să o reprezintă la nivel internațional.

Rămân așadar cantonat în revolta generală împotriva austriecilor, gândindu-mă nevoie mare cum aș putea să le arăt și eu unde începe și unde se termină vestita răbdare românească.

Dar trec peste amenințările de până acum, neserioase și fără șansă în a ajunge până la atenția și mândria austriecilor. N-au ei treabă cu Erste Bank, cum crede Domn Muscă de la Curtici, nici cu schiatul în munți, cum cred cei care se duc iarna la stațiunile austriece. Asta după ce au dat o raită în Viena sărbătorească, nu de alta, dar se știe: nicăieri nu este Crăciunul mai îmbelșugat și vesel decât în fosta capitală a hapsânilor de Habsburgi.

Așa încât eu încep cu Mozart.

Asta este: cafeaua Meinl nu mi-a plăcut nici pe vremea când lumea bea nechezol și făcea rost de cafea de la cei care aveau relații cu lumea germană. Vecinii mei de vizavi, unguri de altfel, aveau o rudă în Olanda, așa că mă delectam încă de pe atunci cu Douwe Egberts de Etiopia. Mă rog, nu aveam de unde să știu în acele crunte vremuri de împotrivirea viitoare a olandezilor la intrarea noastră în Schengen.

Cristalele artificiale Swarovski nu mă interesează, nici alea adevărate, de altfel, la asigurări merg pe puțin și ieftin, iar energizante, precum Red Bull, nu am băut și nu cred că voi bea vreodată. Eu sunt așa mai tradițional: mă mulțumesc cu pălinca de peste 50 de grade, vinul de casă și berea cehească. Nu de alta, dar cehii nu s-au împotrivit și nici nu se vor împotrivi vreodată. Ei fac altfel chestiile astea, mai cu șmecherie, așa.

Așa că protestul meu împotriva mojiciei tradiționale austriece rămâne la nivel cultural. Cu literatura nu e o mare problemă, acolo limba este importantă, nu apartenența la un stat, deci pot citi în continuare Kafka, Werfel, Canetti, Musil, chiar și Elfriede Jelinek, cu atât mai mult cu cât în zilele noastre ei ar trece drept migranți sau descendenți de migranți.

În consecință, cum v-am spus mai înainte, rămâne muzica vieneză. Perversă chestiune, fiindcă, așa cum am crezut până acum, muzica n-are limbă, n-are nație, se zice că e un limbaj universal înțeles de toți pământenii, indiferent de limba în care se exprimă ei pe Facebook sau alte site-uri de socializare mai puțin cunoscute.

Mozart, înainte de toți, iar în cele din urmă Strauss. Da, cel cu valsul, cu Dunărea albastră și cu alte hituri dintr-astea dinainte de inventarea hiturilor.

Aș putea deci să nu mai ascult Mozart.

Ar fi cea mai grea lovitură pe care eu aș putea să le dau austriecilor, având în vedere că Strauss oricum nu prea ascultam nici până acum. Numai că am eu aici niște nelămuriri. Înainte de toate întrebarea privind apartenența lui Wolfgang Amadeus. Oare mai poate fi el considerat austriac după două sute de ani de ședere în universalitate?

Și în general am această nelămurire: dacă geniile desfid orice categorisire, apartenență, oare nu e aceeași situație și cu proștii? De ce să mă supăr eu pe austrieci pentru niște prostănaci de ai lor care cred că prin refuzul intrării României și a Bulgariei în Schengen își fac capital politic pentru alegerile care se apropie? Nu de alta, dar în ianuarie deja vor fi niște alegeri parlamentare în Austria de Jos.

Dacă e să mă pot supăra pe cineva cu adevărat nu sunt nici băncile și nici băuturile austriece, cu atât mai puțin Mozart sau Strauss.

Ca și cetățean al României refuzate mă pot supăra, eventual, pe ai noștri aleși care dau din gură mai abitir ca Salieri (e în legătură cu Mozart), dar nu sunt în stare de nimic atunci când este de făcut ceva. Decât să mă înturvinez ca prostul pe niște idei și preconcepții surori cu nazismul, mai bine le spun celor care chiar depind de noi – respectiv de votul nostru cât de cât – „iar n-ați fost în stare să faceți ceva ca lumea”. Dar nu contați pe mine, eu nu mă iau după voi să debitez enormități care să mascheze că diplomația românească este de nivelul lui Bogdan Rareș și Ghiță Falcă…

După care, ce să fac, mă destind și eu cu o micuță muzică de noapte…