Av. Bogdan IONESCU
Fost judecător, Cristian Eugen GUTTMANN
Av. Petru-Rareș VODĂ

I. ARDUD – SCURT ISTORIC

Potrivit Monografiei Orașului Ardud (autor ing. Ioan Suciu), localitatea este atestată documentar din anul 1215, sub numele de Herdeud, în limba latină. De-a lungul timpului, sub influența diverselor evoluții socio-politice, localitatea a mai purtat denumirea:  Erdowd, Erded, Erdeud (variante vechi), Erdöd (în maghiară), Erdeed (în germană).

Într-o maximă comprimare a istoriei acestei localități, s-ar putea afirma că Ardud s-a aflat sub stăpânire habsburgică (de la finele secolului al XVII-lea), apoi a făcut parte din Imperiul Austriac (1804-1867), respectiv din Austro-Ungaria (1867-1918), iar din 1918 din România, după prăbușirea Austro-Ungariei și unirea Transilvaniei cu România.

A existat un interludiu (între 1940-1944), în care România a fost silită să cedeze o mare parte din teritoriul Transilvaniei (inclusiv Ardudul) în favoarea Ungariei horthyste. Această cedare de teritoriu a fost impusă României de către Germania nazistă și Italia fascistă în baza așa-numitului Dictat de la Viena (Al Doilea Arbitraj de la Viena). Zona astfel cedată a rămas cunoscută în istorie drept Transilvania de Nord.

Astăzi, Ardudul este un oraș (a primit acest statut în anul 2006) în județul Satu Mare, Transilvania, România. Pentru a-i înțelege și mai bine poziționarea, arătăm că Ardud se află la 18 km sud de centrul municipiului Satu Mare.

Conform recensământului realizat la nivel național în anul 2022, orașul Ardud are o populație de 6124 de locuitori. Potrivit analizei distribuției populației după religie, nicio persoană nu s-a declarat de cult mozaic. De asemenea, nicio persoană nu s-a declarat de etnie evreiască.

II. ARDUD ȘI COMUNITATEA EVREIASCĂ

Potrivit The Encyclopedia of Jewish Life Before and During the Holocaust (Volumul I A-J, New York University Press, 2001): Ardud (Erdöd, în maghiară), Transilvania de Nord, România. Evreii s-au așezat aici la mijlocul secolului al XVIII-lea și s-au ocupat cu agricultura. Populația evreiască în 1930 era de 124 de persoane (3% din total). În mai 1944, comunitatea a fos transferată în ghetoul din Satu Mare și, din iunie, deportată la Auschwitz. În 1947 mai locuiau aici 80 de evrei, dar au plecat curând.

Din alte surse (Ioan Suciu, Monografiei Orașului Ardud) aflăm că: „În părţile sătmărene şi respectiv în plasa Ardud (plasa era o unitate administrativă istorică, asemănătoare „districtului” – s.n.), primul val de emigranţi evrei provin din cei expulzaţi din Viena, înainte de 1672, dar şi din alte părţi ale imperiului, astfel în Ardud la 1582 existau un număr de 28 de evrei. În 1737 apare o lege ce a limitat numărul copiilor într-o familie de evrei la un singur copil. Tot în această perioadă (1728) 365 de familii de evrei sunt expulzate din Bucovina de generalul Enzenberg şi se vor îndrepta o parte spre Comitatul Sătmar unde vor fi primiţi. În Ardud, situaţia acestora se prezintă astfel. Dacă în 1851 aici erau trei familii de evrei, la recensământul din 1930 se găseau 119 familii de evrei.

Pe de altă parte, este incontestabil că comunitatea evreiască din Ardud a suferit enorm în urma ocupației horthyste, regimul horthyst din Ungaria fiind aliat cu Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Apropierea dintre cele două state a fost aici și una ideologică, ambele având un regim autoritarist și profund antisemit.

Deținem inclusiv informații mai personale, detaliate, în legătură cu câțiva membri ai comunității evreiești din Ardud.

Bunăoară, din lucrarea 40 Years Since the Massacre of the Jews from Northern Transylvania Under Horthyst Occupation (București, 1984), aflăm că printre binecunoscuții rabini uciși în timpul Holocaustului și locul lor de păstorire se găsește și Katz Ioel (Yoel), care a condus/îndrumat spiritual comunitatea evreiască din Ardud. Acesta era cunoscut ca un expert în legile iudaice ale divorțului și agunot (literal, „femeie înlănțuită”; în legea iudaică privește femeia căsătorită care nu poate obține divorțul religios, de obicei pentru că soțul îl refuză ori pentru că acesta este dispărut sau nu mai poate fi găsit/identificat ca decedat). Dintr-o sursă (B. László, Erdöd nyolc évszázada, Szatmárnémeti, 2010) aflăm că  șef-rabinul Ioel Katz a înființat la Erdőd (Ardud) o școală, o Talmud Tora (înseamnă studiul Torei și reprezintă numele dat școlilor comunitare, în special în Europa Răsăriteană).

O evocăm aici și pe Marta Marton, născută în anul 1938, tocmai în Ardud, care și-a găsit sfârșitul fizic în lagărul de exterminare de la Auschwitz, în  1944.

Fotografia (Fig. 1), care o surprinde în toată candoarea și inocența copilăriei, a devenit (oricât de nefiresc și paradoxal ar putea suna unora) și un memento și avertisment permanent asupra atrocităților pe care omul, în numele unei ideologii a urii, le poate săvârși asupra oricărui alt seamăn, chiar și asupra unui copil nevinovat, lipsit de orice apărare.

Fig. 1

O evocăm și pe Gross Malka, născută în anul 1930, tot în Ardud, elevă, care a fost deportată și ucisă în mașinăriile morții de la Auschwitz, în anul 1944.

Fotografia (Fig. 2), purtând „lacrimi de timp”, puternic afectată de umiditate, poate i-a estompat trăsăturile chipului, dar toate acestea pot reprezenta un imbold profund pentru o permanentă readucere aminte, pentru ceva peren și universal. În aceste trăsături de copil abia perceptibile, fantomatice chiar, putem regăsi pe fiecare dintre cei aproape 1,5 milioane de copii evrei uciși în timpul Holocaustului.

Fig. 2

Îl evocăm și pe Gross Herman, născut în anul 1925, în Ardud, elev, ucis în lagărul morții de la Auschwitz, tot în anul 1944.

Îl vedem într-o fotografie (Fig. 3) dintr-o perioadă mai timpurie a copilăriei, asupra căreia timpul și-a lăsat amprenta. Cu părul în dezordine, pare că a fost tocmai ciufulit în joacă de sora sa, aceeași sora care, peste zeci de ani, a completat fila de mărturie pentru Yad Vashem-Memorialul Victimelor Holocaustului.

Fig. 3

În fine, o evocăm pe Chai Rifka, născută în anul 1939, în Ardud, decedată la Auschwitz. Cunoaștem aproape cu certitudine condițiile morții sale, identice cu cele ale altor copii evrei de vârstă mică. Din R. Jan van Pelt, L. Ferreiro, M. Greenbaum, Auschwitz. Not longo ago. Not far away (Abbeville Press Publishers, 2017), aflăm că: odată ajunși la rampa lagărului, prizonierii erau coborâți din trenuri și, în mod tipic, aliniați în două coloane: bărbații și băieții de șaisprezece ani și mai mari într-o coloană, respectiv femeile, fetele și copiii în alta. Din cei 1,1 milioane de evrei care au fost deportați la Auschwitz, doar 200.000 au fost înregistrați ca deținuți în lagăr. Ceilalți 900.000 au fost uciși imediat după venire. Dintre aceștia, 200.000 au fost copii. Cu foarte puține excepții (ca, bunăoară, cea a gemenilor, care erau căutați și doriți pentru experimente medicale) toți copiii evrei ajunși la Auschwitz erau automat condamnați la moarte.

Tulburătoare este și următoarea mărturie a lui Tibor G., supraviețuitor al Holocaustului, mărturie esențializată astfel:

Născut la Ardud, România, în 1928, unul dintre cei patru copii. Povestește că a urmat școala românească; apoi, după ocupația ungară, școala maghiară; înrolarea tatălui într-un batalion ungar de muncă forțată; eliberarea acestuia; ghetoul din Satu Mare; deportarea la Auschwitz; separarea, la sosire, împreună cu tatăl său de restul familiei; munca forțată alături de tată în Buna/Monowitz; un kapo care i-a dat o slujbă privilegiată și hrană suplimentară, pe care a împărțit-o cu tatăl său; spânzurări publice; despărțirea de tată; evacuarea la Buchenwald în ianuarie 1945; primirea de alimente pe drum de la Crucea Roșie, la Praga; eliberarea de către trupele Statelor Unite; plecarea la Paris în 1946; sprijinul primit de la rude din Statele Unite; îmbarcarea spre Palestina; interceptarea de către britanici și trimiterea înapoi în Franța; emigrarea în Statele Unite în 1948; spitalizarea pentru tuberculoză; căsătoria în 1950; și nașterea a doi copii. Dl G. vorbește despre coșmarurile persistente legate de separarea de familie și despre faptul că își împărtășește experiențele copiilor săi. Arată fotografii, documente și artefacte.

III. CIMITIRUL EVREIESC – GENERALITĂȚI

Deși poveștile comunităților evreiești variază foarte mult de la un timp la altul și de la un loc la altul, există, totuși, în aceste povești de viață un anumit pattern remarcabil de comun. Așa cum a fost subliniat în literatura de specialitate (dar și observat pe baze empirice): tradițional, prima acțiune a oricărei comunități evreiești era să achiziționeze teren pentru un cimitir (a se vedea Joshua N. Azriel, Enduring Jewish Communities around the World, Rowman, London, 2024). Surprinzând esențialmente aceeași idee, un alt autor (Avi Y. Decter Exploring American Jewish History through 50 Historic Treasures, Rowman & Littlefield, London, 2023) consemnează că: odată ce într-o localitate se aduna un număr suficient de evrei, prima lor expresie de viață comunitară era să cumpere un teren pentru un cimitir.

Localităţile care nu au avut propriile cimitire şi-au îngropat morţii în cimitirele comunităţilor de care aparţineau. Bunăoară (limitându-ne la un exemplu cât mai apropiat geografic de Ardud)  se ştie că la Botiz (comună în județul Satu Mare, Transilvania România), cimitirul evreiesc s-a deschis din 1850 fiind folosit şi de cei din localităţile din împrejurimi care nu aveau cimitire proprii. Dintre oraşele mai mari din aria care ne interesează, ultimul căruia i s-a permis cumpărarea parcelei de pământ pentru organizarea cimitirului a fost Satu Mare, în mod repetat acestei comunităţi refuzându-i-se această achiziţie. Evreii din Satu Mare erau nevoiţi să-şi îngroape morţii fie la Carei, fie la Botiz – prima localitate pe ruta Satu Mare – Sighetu Marmaţiei. Nici în prezent data achiziţionării terenului pentru primul cimitir evreiesc nu este certă (am consultat pentru aceste informații F. Grigorescu, Forme de Artă în cimitire evreiești din Nord-Vestul României/Forms of art in the Jewish cemeteries in the North-West of Romania, Ed. Muzeului Sătmărean, 2013).

Informații similare, dar și unele noi, aflăm din lucrarea rabinului Isaac Klein (A Guide to Jewish Religious Practice, KTAV 1979): Înmormântarea cuvenită este considerată atât de importantă încât întreaga comunitate este ținută responsabilă pentru îngroparea corespunzătoare a unui trup nerevendicat. Pentru a se asigura că morții sunt îngropați potrivit rânduielii, fără a fi trimiși într-o altă comunitate sau înhumați printre neevrei, practica consacrată este ca chiar și cea mai mică comunitate evreiască să aibă propriul ei cimitir. Atunci când comunitatea nu poate cumpăra un cimitir separat, dar poate achiziționa un teren într-o zonă destinată tuturor înmormântărilor (evreiești și neevreiești), sectorul evreiesc trebuie delimitat printr-un gard sau o altă formă de barieră.

Cunoaștem (R.R. Madden, The Shrines and Sepulchres of the Old and New World: Records of Pilgrimages in Many Lands, London, 1851) că: Cimitirul evreiesc modern este numit Beth Hachaim, sau Casa Vieții. Aceasta deoarece despre cei care au părăsit această viață se consideră că se bucură de o altă existență, mai vrednică de a fi numită loc al vieții decât această lume mizeră.

Dintr-o lucrare chiar și mai veche și de referință în domeniu (The Religious Ceremonies and Customs of the Several Nations of the Known World, vol. I, London, 1731; o traducere după Ceremonies et Coutumes Religieuses de tous les Peuples du Monde, rodul colaborării editorului și autorului J.F. Bernard cu gravorul Bernard Picart), am descoperit următoarele informații deosebit de interesante: Astfel, morții sunt duși la locul de îngropare, care este în general un câmp destinat acestui scop, numit Beth Hachaim, ori casa celor vii, întrucât ei îi consideră pe cei morți ca fiind vii, datorită sufletelor lor. Unul dintre însoțitori rostește o orațiune în lauda celui decedat, dacă a meritat. Se repetă, de asemenea, o rugăciune numită Ridduc addin, justețea judecății. Ea începe cu aceste cuvinte din Deuteronom, cap. 32, vers. 4. El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârșită, căci toate căile Lui sunt drepte, etc.

În limitele (inerent restrânse) ale acestui capitol mai dorim să precizăm că îngrijirea celor decedați, înmormântarea, proiectarea cimitirelor, cioplirea pietrelor funerare și vizitele la cimitir sunt toate reglementate de diverse reguli și tradiții juridice iudaice. De pildă, există reguli stricte privind distanța minimă la care cimitirul ar trebui amplasat față de oraș și/sau alte construcții, cum există și o anumită distanță de observat și respectat între morminte. Cimitirul ar trebui amplasat la o distanță minimă de aproximativ 75 de picioare față de oraș (Bava Batra 25a). Decedatul este înhumat într-un mormânt individual, iar distanța dintre morminte ar trebui să fie de șase palme (aproximativ patru picioare și jumătate), aflăm din lucrarea Encyclopedia of Jewish Folklore and Traditions,  Routledge, 2015, editată de R. Patai și Haya Bar-Itzhak.

În fine, a fost observat cu acuratețe (F. Grigorescu, op. cit.) că: De-a lungul timpului opţiunea comunităţilor evreieşti a fost aceea de generalizare a ridicării pietrelor pe morminte, în toată lumea evreiască, dar aceasta s-a făcut în forme aleatorii, de către fiecare comunitate. Nu numai forma şi dimensiunea au variat de la o comunitate la alta, ci şi modul lor de aşezare. Pietrele funerare au fost aşezate la căpătâiul decedatului în poziţie verticală de către aşkenazi, în timp ce sefarzii şi aşkenazii din Israel le-au aşezat în poziţie orizontală, pe întregul mormânt. În nord-vestul României se constată predominanţa pietrelor verticale, dar există şi monumente orizontale sau chiar mausolee şi sarcofage, cum sunt cele din cimitirele din Bihor.

Întărim cadrul ideatic de mai sus trimițând la lucrarea Reader’s Guide to Judaism (Routledge, London and New York, 2000, editată de  Michael Terry), aici unde, inter alia, s-a remarcat că: cimitirele sefarzilor aveau, de regulă, pietre funerare simple, fără ornamente, așezate orizontal pe sol, în timp ce cimitirele așkenazilor aveau, de obicei, pietre funerare, uneori bogat sculptate, ridicate vertical.

IV. CIMITIRUL EVREIESC DIN ARDUD

Există foarte puține informații concrete și detaliate despre istoria cimitirului evreiesc din Ardud. Bunăoară, dintr-o lucrare în limba maghiară dedicată acestei localități (B. László, Erdöd nyolc évszázada, Szatmárnémeti, 2010), aflăm doar că: „Comunitatea religioasă evreiască avea un cimitir propriu, separat. După dispariția comunității, după cel de-al Doilea Război Mondial, cimitirul a rămas complet neîngrijit, practic în stare de ruină.

Potrivit informațiilor regăsite pe pagina JewishGen Online Worldwide Burial Registry (JOWBR), cimitirul evreiesc ortodox din Ardud  a fost înființat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar ultima înmormântare cunoscută datează din perioada interbelică. După alte surse (în opinia noastră, mai acurate, anume deja citata lucrare F. Grigorescu, Forme de Artă în cimitire evreiești din Nord-Vestul României/Forms of art in the Jewish cemeteries in the North-West of Romania, Ed. Muzeului Sătmărean, 2013), aflăm  că cimitirul evreiesc din Ardud „a fost identificat din 1820”.

De pe același site (într-adevăr, informațiile de aici sunt vechi, datând din anul 2000), aflăm că cimitirul se află în Ardud, 3959, județul Satu Mare, 4738 2253. Astăzi, coordonatele furnizate de către aplicația Google Maps pentru cimitirul evreiesc din Ardud sunt MW22+5G. Cimitirul este plasat în afara așezării/zonei locuite, (extra muros), pe un deal. Personal nu am văzut niciun indicator sau semn care să ne indice direcția spre cimitir, dar folosind antemenționata aplicație l-am găsit relativ ușor. La data vizitării, 20 octombrie 2025, drumul adiacent cimitirului era în lucru, fiind la stadiul de strat de piatră concasată, care tocmai se nivela.

Potrivit adresei nr. 9050/16.10.2025 a Primăriei Orașului Ardud, ni s-a comunicat că cimitirul evreiesc nu se află în administrarea acestei instituții, fiind îndrumați să ne adresăm comunității evreiești din Satu Mare.

Din informațiile culese de United States Commission for the Preservation of America’s Heritage Abroad 2010 și materializate în documentul intitulat „Historic Jewish Sites in Romania” afăm în legtură cu cimitirul evreiesc din Ardud următoarele: nu au existat amenințări și nici acte de vandalism. Locația declinată a cimitirului este făcută doar prin trimitere la nr. „3959”. Utilizarea locației/spațiului este de cimitir evreiesc. Se atestă efectuarea unor lucrări de renovare, constând din: îndepărtarea pietrelor, repararea (peticirea) pietrelor sparte, curățarea pietrelor.

Deținem informația, inclusiv din postări publice, că în cursul anului 2024 cimitirul evreiesc din Ardud a fost împrejmuit cu un zid protector. Proiectul de împrejmuire a fost posibil datorită sprijinului financiar al Ministerului Federal de Externe al Republicii Federale Germania. Cunoaștem (a se vedea I. Abrahams, Jewish Life in the Middle Ages, London, 1896) că zidul protector era o caracteristică obișnuită a cimitirului evreiesc – o măsură de precauție extrem de necesară, deoarece profanarea și spolierea mormintelor evreiești era o ofensă comună în evul mediu. Chiar dacă, în zilele noastre, profanarea și spolierea mormintelor evreiești nu mai au frecvența întâlnită în alte timpuri istorice, aceste amenințări rămân totuși, sens în care menționata împrejmuire este bine venită și merită (ca inițiativă) aprecierea și mulțumirile tuturor persoanelor de bună credință.

Totuși, doar împrejmuirea cimitirului nu este suficientă pentru a-i asigura protecția și supraviețuirea. În interiorul zidurilor, chiar dacă nu are un aspect dezolant (cum din păcate sunt nu puține cimitire evreiești, total abandonate) este mai mult decât evident că cimitirul nu este întreținut adecvat. Necurățat, neplivit, cu multe pietre tombale ciobite, fisurate, desprinse, unele gata să se răstoarne și altele distruse/pierdute definitiv.

Majoritatea covârșitoare a inscripțiilor de pe pietrele tombale sunt doar în limba ebraică, foarte rar regăsindu-se și câteva cuvinte în limba maghiară. În esență, pietrele funerare de aici au caracteristicile specifice perioadei (sfârșit de secol XIX, început de secol XX) și ariei geografice (nord-vestul României). Întâlnim atât pietre funerare compuse dintr-un soclu și din piatra funerară propriu-zisă, cât și fără soclu, caz în care monumentele sunt înfipte direct în pământ.

Piatra funerară propriu-zisă prezintă două câmpuri distincte, unul superior rezervat decorului și unul inferior, pentru epitaf. Decorul poate să fie foarte discret, bunăoară, compus dintr-un chenar pentru formula „aici odihnește/aici este înmormântat” (abreviat în ebraică  פ״נ), formulă prezentă pe fiecare piatră funerară, aceste litere primind uneori și funcție decorativă.

Cercetătorii (a se vedea F. Grigorescu, Simboluri religioase în cimitire evreiești din nord-vestul României) au afirmat că în această zonă majoritatea pietrelor funerare prezintă în câmpul decorului un simbol sau o compoziție de simboluri. Cimitirul din Ardud pare să fie o excepție de la această regulă, odată ce am întâlnit astfel de simboluri extrem de rar. Mai concret, din aproape 40 de pietre tombale, am identificat ca simbol:

⇒  Lumânarea de Șabat, pe o singură piatră funerară (Fig. 4). Pentru a marca începutul Șabatului, o femeie evreică aprinde lumânări, un act considerat ca fiind unul dintre cele mai importante îndatoriri religioase ale femeilor evreice; în consecință, pietrele funerare ale femeilor sunt adesea decorate cu lumânări simbolice de Șabat, simbol care indică nu doar genul celui decedat, ci și faptul că a fost o femeie dreaptă, care respecta legile religioase.

Fig. 4

⇒  Menorah, pe o singură piatră funerară (Fig. 5; Menorah fiind unul dintre cele mai frecvent folosite și recognoscibile simboluri ale iudaismului; este folosit ca motiv decorativ nu doar pentru pietrele tombale, dar și în sinagogi, regăsindu-se inclusiv în emblema Israelului).

Fig. 5

⇒  Salcia plângătoare, pe patru pietre funerare (Fig. 6; simbolizând durerea, tristețea, mâhnirea, reprezintă un motiv comun regăsit pe pietrele funerare, atât pe cele evreiești, cât și pe cele neevreiești, îndeosebi în perioada secolului al XIX-lea și începutul secolului XX; de altfel, imediat lângă cimitirul evreiesc din Ardud se găsește un mic cimitir maghiar, pe care vizitându-l am observat numeroase pietre tombale decorate cu motivul salciei plângătoare).

Fig. 6

Unele epitafuri de pe aceste pietre funerare depășesc simpla enumerare de date și fapte seci. Ele exprimă o sensibilitate aparte, sentimente profunde, o notă de poezie. Traducerea a fost realizată inițial cu ajutorul ChatGPT-5 și ulterior verificată de un vorbitor nativ de ebraică. Totuși, trebuie să avem o oarecare rezervă în aceste traduceri deoarece avem de-a face cu o epigrafie ebraică complexă, unde anumite litere și prescurtări pot fi interpretate variabil dacă nu se cunosc convențiile poetice și biblice ale limbajului funerar. Câteva exemple ilustrative și revelatoare sunt prezentate mai jos.

Aici odihnește
femeia modestă și prețioasă,
care odinioară era atât de activă și plină de viață,
o femeie frumoasă, cu gust ales,
plină de farmec și plăcută în purtări.
S-a întors la odihna ei veșnică,
o femeie vrednică, credincioasă Domnului.
A trecut la cele veșnice în ziua de luni,
18 Elul, anul 5683 (corespunzător anului 1923).
Sufletul ei să fie legat în legătura vieții veșnice.
Hana, fiica lui Gaash.”

Stejarul (cel puternic).
Când a murit femeia din Șunem, a lăsat în urma ei copiii săi,
văzuți de toți ca înțelepți și cu duh blând.
Fiii ei au urmat voia Creatorului,
iar faptele lor bune îi vor întări în comunitate.
Sufletul ei prețios a umblat pe căile înțelepciunii.
Aici este îngropată femeia respectată,
doamna Bluma,
care a murit în ziua de 10 Șvat, anul 5685 (1925),
soția preotului (Cohenului) Yaakov N.,
care a trăit bine și îndelung în anii vieții sale.

Aici este îngropat
un om drept și cinstit în toate căile sale,
smuls din inimile prietenilor și sfătuitorilor săi.
El și familia lui au fost oameni drepți și plăcuți,
Nimic nu se putea compara cu statura spiritului său,
care aspira neîncetat la puritatea inimii.
A trecut la cele veșnice în ziua de joi,
27 Nisan, anul 5691 (25 aprilie 1931).
Sufletul lui să fie legat în legătura vieții veșnice.

Preotul (Cohenul) Israel,
fiul preotului Avraham Rafael, fie amintirea lui binecuvântată,
a murit la bătrânețe frumoasă

(…)

Om drept și cinstit, temător de Dumnezeu,
Moșe (Moise),
fiul Hayei, fie amintirea ei binecuvântată,
care a trăit zile de umilință și modestie,
a umblat pe calea cea dreaptă și adevărată,
a trăit în pace cu toți oamenii.
A murit în ziua de 1 Iyar,
în anul 5685 (1925).
Sufletul lui să fie legat în legătura vieții veșnice.

V. IMPORTANȚA PREZERVĂRII CIMITIRELOR EVREIEȘTI

Potrivit chiar primului paragraf al Rezoluției 1883 (2012) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind cimitirele evreiești, s-a reamintit aici: contribuția istorică adusă de comunitățile evreiești la crearea țesăturii sociale, culturale și economice a Europei și s-a subliniat importanța păstrării identității religioase, istorice și culturale a comunităților evreiești.

Prin aceeași Rezoluție s-a mai observat și subliniat că: istoria tragică a poporului evreu a dus la exterminarea, exodul sau strămutarea multor comunități locale. Deși în orașele și satele care și-au pierdut populațiile evreiești se găsesc adesea urme ale fostelor cimitire, păstrarea și protecția acestora sunt în permanență amenințate.

În fine, Adunarea a constatat că prejudiciile suferite de siturile funerare evreiești din Europa nu se limitează la profanarea mormintelor, ci sunt foarte adesea rezultatul unei administrări inadecvate, al lipsei de finanțare, al ignorării măsurilor de protecție, al unei planificări urbanistice necorespunzătoare sau al folosirii improprii a proprietății.

Deși autorii acestui material sunt avocați și magistrați de profesie, și deși Rezoluția din care am citat mai sus este este admirabilă în esența sa, nici noi, și nimeni altcineva n-ar trebui să aibă nevoie de un text juridic/normativ pentru a înțelege importanța prezervării cimitirelor evreiești. N-ai avea nevoie nici măcar să cunoști sau să înțelegi că contribuția poporului evreu la geniul uman (nu doar raportat la ponderea sa infimă din populația lumii) este absolut impresionantă, am spune noi chiar de neegalat.

Deși autorii acestui material sunt avocați și magistrați de profesie, și deși Rezoluția din care am citat mai sus este este admirabilă în esența sa, nici noi, și nimeni altcineva n-ar trebui să aibă nevoie de un text juridic/normativ pentru a înțelege importanța prezervării cimitirelor evreiești. N-ai avea nevoie nici măcar să cunoști sau să înțelegi că contribuția poporului evreu la geniul uman (nu doar raportat la ponderea sa infimă din populația lumii) este absolut impresionantă, am spune noi chiar de neegalat.

A fost remarcat [a se vedea Raj Tamás 2007 „Tanú ez a kőhalom” (These Stones are a Witness) în Váli, Dezső: Zsidó temetők] cu eleganță și profunzime că: soarta cimitirelor a urmat întotdeauna soarta comunităților. Dacă populația evreiască a unei țări sau a unei regiuni a fost eradicată, mai devreme sau mai târziu cimitirul suferă aceeași soartă.

Totuși (și aici am dorit să ajungem) chiar și în absența unei comunități evreiești, există o responsabilitate a comunității locului (oricare ar fi ea) de a oferi respectul cuvenit cimitirelor evreiești existente acolo. Este o responsabilitate nu doar în fața istoriei și a altor semeni, ci poate, mai presus de toate, o responsabilitate față de propria-ți umanitate și civilitate.