Nu va fi vorba aici de persoana și realizările lui Florin Didilescu, Papa Didi al elevilor-actori de la Teatrul Amifran, director de peste 15 ani al Bibliotecii Județene din subordinea Consiliului Județean Arad.

Despre profesorul de franceză Didilescu pot vorbi foștii săi elevi, așa cum pot vorbi generațiile de elevi-actori pe care i-a îndrumat spre jocul numit teatru în cadrul inventat de el și care a mai dus cât de cât vestea Aradului și peste hotare.

Despre directorul de bibliotecă pot vorbi colegii și cei care folosesc biblioteca, oricum din ce în ce mai puțini, iar despre omul Didilescu, familia, prietenii, cei care l-au cunoscut de aproape.

Eu voi vorbi doar despre modul bădăran și lipsit de eleganță, asta ca să nu mai vorbim de regulile elementare dintr-o societate care se consideră deschisă și democratică, în care a fost dat afară din scaunul de director al Bibliotecii Județene cu un an înaintea terminării mandatului său.

Desigur, se știe, autoritatea tutelară – în cazul nostru Consiliul Județean – face evaluări periodice ale activității directorilor săi, ultima evaluare a directorului Didilescu – s-a întâmplat în lunea de la începutul acestei săptămâni -, terminându-se cu un rezultat dezastruos pentru experimentatul director.

Domnul profesor a obținut un nesatisfăcător puternic, calificativ care l-a trimis definitiv și direct în pensia de care oricum se bucura de o vreme.

Nimic deosebit, nu-i așa, chiar dacă se întâmplă mai rar ca un director – manager, cum se spune mai nou – să fie găsit nesatisfacător după 15 ani de activitate excepțională, dar cel putin satisfăcătoare în fruntea unei instituții.

Spunem asta pentru că evaluările anterioare, cel putin cinci, au stabilit negru pe alb această realitate.

Spunem asta și pentru că trăim și scriem în județul Arad al unei țări numite România.

În această țară dacă îl întrebi pe oricare de examene, teste, evaluări și concursuri, îți va râde în nas, iar dacă întrebi de motivul veseliei sale, îți va spune: “ Hai, Domle, nu cred că poți fi atât de naiv, ce, nu știi că astea sunt pentru ochii lumii? Cine trebuie să treacă, să promoveze, să primească funcția, va trece, cine nu, nu. Totu-i cusut cu ață albă, nu contează competența, cu atât mai putin caracterul, important e să ai spatele tare, să vii de acasă, să ai, cum se spunea pe vremuri, pile, cunoștințe și relații. Iar acum, în noua ordine națională capitalistă până la plăsele, important e să fii membru în partidul aflat la putere, să servești gașca de partid, să-ți deschizi gura și să închizi ochii când trebuie sau când ți se poruncește. Asta e cheia succesului în viață pe aici, Domnule!”

Pornind de la această elementară înțelepciune, aflată în posesia și celui mai puțin școlit și inteligent concetățean, insistăm asupra modului de-a dreptul vulgar în care a fost dat afară directorul Bibliotecii Județene.

Cei mai mulți dintre cei bine informați vor spune: „Hai, lasă, Didilescu știa exact în ce se bagă, nu a fost nici el pur și dur, în fond a obținut funcția tot pe linie de partid, a fost director 15 ani, a profitat destul, e cazul să predea scaunul, să vină cei tineri, cei energici, cei care mușcă mai tare că nu le e frică să le pice proteza.”

Nimic de zis, Florin Didilescu a fost apropiat de la început de cercul liderului PD de atunci, Gheorghe Seculici, iar după ce a devenit director a rămas un soldat loial, trecând nu de puține ori și peste propria conștiință și competență, rămânând în tăcere sau doar șușotind atunci când trebuia spus NU cu voce tare sau închizând ochii atunci când trebuia arătată aberația care tocmai se întâmpla.

Poate cel mai flagrant compromis făcut de fostul director a fost girarea –  în calitate de președinte al Asociației pentru Capitala Culturală Europeană a Aradului -, imposturii reprezentate de Andrei Ando, directorul executiv al acestei asociații de sifonat fonduri, cel care acum este director la Consiliul Județean și cel care a fost instrumental în debarcarea celui care i-a asigurat din spate aerul de onorabilitate cât de cât în întreprinderea fără șansă de a face bici din rahatul numit Șuhaida astfel încât să nici nu te murdărești pe mână și să rămâi și cu biștarii în buzunare.

Nu este exclus ca insuccesul fulminant al echipei de impostori colorați în portocaliu-galben în această întreprindere a contribuit decisiv la renunțarea la Florin Didilescu, în fond trebuia găsit un țap ispășitor, iar acesta nu putea fi nici Ando, nici Falcă și cu atât mai putin Claudia Boghicevici, cea care s-a gândit să mute Biblioteca Județeană în tramvaie.

Da, Florin Didilescu a greșit, nu și-a calculat corect șansele, nu a sesizat schimbarea de forțe din PDL-ul devenit PNL, nu a crezut până în ultima clipă că gașca cea tânără din jurul lui Ghiță Falcă nu mai dă doi bani pe el, iar Seculici, marginalizat sau, pur și simplu,  scârbit de avalanșa de țopârlănie din partid, nu-l mai poate proteja, nu a înțeles că pentru aceștia rafinamentul, cultura, manierele elegante nu reprezintă nimic, analfabeți culturali și profund amorali, vor scăpa de el la prima ocazie și vor pune în locul lui unul de al lor, la fel de lipsit de dimensiuni dar înfometat de carne proaspătă ca cei mai duri și puri dintre ei.

În finalul acestei sordide dar obișnuite de pe acum povești, două observații pe care le consider aproape tragice prin consecințele care decurg din ele.

Prima se referă la arbitrariul voluntarist  care decide funcțiile de conducere din spațiul public al țărișoarei și județașului nostru: până când numirile nu vor fi făcute pe competență și atitudine morală, ci pe criterii politice de tip mafiot, putem construi și fura mii de kilometri de autostradă, vom fi în Europa doar pe hârtie, nu și în realitate.

A doua este aproape o consecință a celei dintâi: din acest sistem al numirilor în gașcă decurge degradarea accelerată a vieții publice, a calității managementului public, a triumfului imposturii agresive, în ultima instanță aerul irespirabil al vieții instituționale.

Pentru că, să ne înțelegem, e posibil ca Domnul Didilescu să fi făcut compromisuri și calcule, însă, spre deosebire de cei care l-au schimbat acum, lipsiți de orice determinare culturală, Domnia Sa este cultura în persoană.

Poate ultimul din Arad care a condus o instituție publică având toate atribuțiile unui om cult.

Pentru cei care nu înțeleg la ce mă refer: are bibliotecă și acasă, nu doar la serviciu, citește cărți, nu Facebookul sau doar extrasul de cont, ascultă muzică, nu zgomote în căști sau difuzoare, știe să pună în scenă un joc teatral, are conversație și umor, nu doar texte și umori, iar peste toate are maniere, gusturi și rafinamente de care cei care au scăpat acum de el nici n-au auzit sau dacă au auzit i-a apucat pe loc râsul…